Pianista Liana Șerbescu: „Pentru ca uitarea să nu fie completă…”

Voi încerca să evoc aici două case dragi din Bucureștiul copilăriei și tinereții mele, una în vecinătatea Dealului Mitropoliei ridicată de  bunicul Silviei Șerbescu, Ioan Bunescu și cealaltă lângă Grădina Cișmigiu construită de Florian Șerbescu, tatăl meu. Deși foarte diferite ca stil, aceste case se înrudesc între ele fiindcă amândouă au avut la baza un sentiment puternic – marele atașament față de familie în cazul lui Ioan Bunescu, iar în cazul tatălui meu – adorația față de Silvia, soția lui mult iubită și artistă venerată!

Silvia Chelaru Șerbescu, mama mea, a locuit în amândouă. În casa din str. Profesori  nr. 4 și- a petrecut prima jumătate a vieții, iar în casa din str. Sf. Constantin  nr. 27 s-a scurs și cealaltă jumătate  a prea scurtei  ei șederi în lumea noastră.
Casa din str. Profesori nr.4, ca și aproape tot  restul de case de pe strada respectivă, plasată în zona dintre Mitropolie, Biserica Sf. Ecaterina și Seminarul Teologic din București, a fost „zestrea” lăsată urmașilor lui de compozitorul de muzică liturgică Ioan Bunescu, bunicul Silviei Chelaru, care ocupa atunci  funcția de  dirijor al Corului Mitropoliei și al altor biserici din capitală. Silvia a văzut lumina zilei în casa dăruită de el mamei ei, Eliza, cea de-a doua fiică a lui, căsătorită cu prof. Gheorghe Chelaru. Dacă prima casă a fost  ofranda adusă „familiei” de „Tătița”, cealaltă, locuința din Sf. Constantin a fost „ofranda  dragostei și venerației” purtate  Silviei de către soțul ei, inginerul Florian Șerbescu!

Silvia Șerbescu se trăgea dintr-o familie cu mari tradiții muzicale. În afară de bunicul Ioan Bunescu pomenit mai sus, trebuie menționat și străbunicul ei, compozitorul Ghiță Ionescu, a cărui fiică Victoria era căsătorită cu Ioan Bunescu. Prof. George Breazul îl considera pe Ghiță Ionescu, pe care-l avusese profesor la gimnaziu, drept unul din cei mai importanți înaintași ai muzicii corale românești, care nu s-a limitat la muzica liturgică, ci a scris și muzică laică, în special cântece patriotice. Astfel, la 10 Mai 1881, când România a fost ridicată la rangul de regat, a compus un imn, Zece Mai, pentru care a fost decorat de Regele Carol I personal.
Îmi amintesc cum în copilăria mea, în fiecare duminică, era mare sărbătoare: mergeam cu părinții cu tramvaiul 12 până în Piața Mitropoliei, coboram la Spitalul Brâncovenesc , apoi o luam spre str. Profesori, unde eram invitați la masă de bunicul meu, prof. Gheorghe Chelaru. Mai târziu veneau și alte rubedenii din casele învecinate, toti descendenți ai „clanului Bunescu” și se mergea sub caisul lui Tanti Elena. Acolo se serveau cafeluțele turcești și șerbet făcut de tanti Constanța din casa alăturată, ambele mătuși născute Bunescu!

Dupa căsătoria cu tatăl meu, Florian Șerbescu, în 1925, tânăra pereche mai rămâne 7 ani în casa părintească a Silviei. Abia în 1932 se cumpără terenul casei care avea să devină a doua locuință a Silviei până la sfârșitul vieții ei – casa din Sf. Constantin 27!
Această casă s-a realizat în condiții grele.  Florian era inginer la  CFR și ca salariat la stat avea un venit mediu. S-a recurs așadar la bănci de credit și alte împrumuturi particulare. Locația casei din str. Sf. Constantin era ideală pentru profesia Silviei: în plin centru și totuși într-o zonă liniștită, fără tramvaie sau autobuze și la doi pași de Grădina Cișmigiu! Dupa cumpărarea terenului s-a trecut la construirea imobilului. Casa, în stil Art Deco, probabil creația arhitectului Arghir Culina, (la expatrierea mea în Țările de Jos multe acte s-au pierdut…) se distingea frapant de celelalte locuinte patriarhale din cartier, majoritatea cu balconașe din fier forjat, ca și casa din str.Profesori. La un an după sfârșitul construcțiilor , „cuibul” fiind gata, apare și primul „urmaș”, Liana!

Casa din Sf. Constantin  a fost o oază de buna înțelegere, dragoste reciprocă și viata de familie unită, condiții ideale pentru înflorirea creativității Silviei. Despre această casă am scris din exil: „Există case binecuvântate care prin carisma lor devin ele însele un membru al familiei, case care nu neapărat prin luxul sau originalitatea lor ajung să fie iubite ca o rudă apropiată de cei care le locuiesc. Locuințe în care a domnit armonia și în care ai petrecut multe momente fericite alături de cei dragi. Nu le uiți toata viața, iar uneori noaptea visezi că ești încă acolo, ocrotit de întunericul pereților tăcuți din jur.”

Schimbarea de regim politic din 1945 și instaurarea dictaturii comuniste a adus însa furtuna și în cele două așezăminte idilice din str. Profesori și Sf. Constantin.  După moartea bunicului meu în vara anului 1945, casa din Profesori nr. 4 este părăsită de cei trei urmași, adică de Silvia și cei doi frați ai ei. A fi proprietarul unui imobil suplimentar propriei locuințe însemna încadrarea în rândul „capitaliștilor”, erai considerat exploatator și dușman de clasă, atribute care aduceau cu sine mari  neplăceri. De aceea casa e total abandonată cu tot mobilierul ei, inclusiv marea bibliotecă ce acoperea un perete întreg în camera de lucru a bunicului, profesor de limbile română, greacă și latină la Liceul „Gheorghe Lazăr”, invitat și la Palat să mediteze pe doi dintre copiii Reginei Maria și ai Regelui Ferdinand! În biblioteca impunătoare se aflau exemplare vechi și rare. Dorind să „salvez” câteva amintiri, am venit cu un coș mare și  m-am sfătuit cu menajera bunicului, Dochia,  ce romane îmi recomanda… Ce păcat că eram copii și  habar n-aveam de ce era cu adevărat valoros!

Casa din Sf. Constantin a fost și ea sursa de mari neplăceri. Naționalizată pe nedrept în anul 1950, trece în proprietatea statului și devine punctul de acuzație cel mai grav în dosarele părinților mei. Nici schimbarea de regim politic de după 1989 nu remediază această nedreptate. În anul 1996 se preconizează o lege de redobândire a locuințelor naționalizate dacă vor fi solicitate de foștii proprietari până la o anumită dată. În calitate de unică moștenitoare a casei din Sf. Constantin solicit redobândirea ei în termen util, dar cererea mea rămâne într-un sertar, iar casa e vândută la prețuri derizorii locatarilor deja prezenți în imobil, dornici să profite de pe urma unui asemenea chilipir. Toate procesele intentate de mine, inclusiv la Curtea supremă, nu schimbă nimic: casa părintească rămâne definitiv pierdută!
Nu încerc să trag vreo concluzie, doar timpul vine cu noi perspective în interpretarea unor fapte, le condamnă sau le aprobă prin tăcerea care se așterne în urma lor. Aceste rânduri au ca scop ca uitarea să nu fie completă…

Liana Șerbescu