„Retrăind lumea cu ochii de atunci…”
Să trăiești printre personalități te face uneori să crezi că te găsești într-un basm cu multe personaje, în care nu știi dacă ai rolul de personaj sau de povestitor, dacă există un regizor care distribuie rolurile, sau dacă ești liber să vezi după cum e harul tău sădit. Îmi plăcea să fiu personaj, pentru că îmi plăcea să îmi spun ideile. Lumea reală mă intimida și cumva intuisem, dar încă nu puteam spune în cuvinte, că existau multe basme peste lumea reală în care să fie și drumul meu. Prin ce mijloace să îl exprim nu știam prea bine. Ceea ce simțeam însă cu putere era emoția pură a drumului. Simt mereu emoția pură a drumului ca pe energia interioară hotărâtoare, iar în tot ce e legat de acest simțământ, nu am cunoscut niciodată teama, de atâtea ori copleșitoare.
Ne chemase la el acasă în ziua aceea. Era prima lecție, primele zile de octombrie. Nu pentru a-i arăta ce am mai scris, ci mai degrabă pentru a asculta muzică împreună. Urma să ne lăsăm mințile de compozitori în formare antrenate de talentul bine meșteșugit al creatorilor sfârșitului de secol 20 și venisem, ca de fiecare dată, deschiși spre experiment și plăcere artistică într-o armonie perfectă.
Mai fusesem acolo cu mulți ani în urmă, cândva înainte de 1989, când obișnuiam să colindăm de Crăciun. Îmi aminteam un moment al unei seri de iarnă, încălzindu-ne vocile și stăpânindu-ne cu greu neliniștea, când, nedându-mi seama că părăsisem deja bulevardul și trecusem de scuarul bisericii, deveneam chemătorii afară ai unei alte gazde.
De data asta era în miez de zi de toamnă. Urmăream cu mintea harta zonei, schimbând emoția sărbătorii cu cea a descoperirii unui loc frumos dintr-un oraș amalgamat. Uimitor cum se țes firele bune! M-a uimit atunci din nou alegerea mătăsarilor ca nume al străzii. Mătăsarii, cei care își petreceau timpul crescând finețe textilă, sau cântătorii mici moțați din păduri și parcuri? Răspunsuri posibile se asociau involuntar cu un nume de erou militar, câteva case mai încolo, cu norii lui Xenakis și cu privirea pătrunzătoare a unui spirit energic numit Ștefan Niculescu, de la care aveam norocul să învăț.
Bogăție cu efect pe termen lung era rezumatul unei astfel de zile. Cele câteva trepte, intrarea, mobilierul, tablourile, obiectele mici mă întregeau cu percepțiile unei atmosfere asemănătoare, permanentizate de anii copilăriei petrecuți în casa bunicilor. Așa un spațiu mă ajuta să adun la un loc cunoștințe căpătate în domenii separate ale laboratorelor muzicii, în sălile de clasă ale conservatorului. Simțeam cum prezența nu doar a profesorului și compozitorului în ambientul său personal îi oferă stropul de catalizator determinant care ne stimulează în a pune cap la cap judecățile noastre anterioare. Reușeam să desăvârșim analize spărgând cu ușurință nivelul structurilor.
Vocea e fascinantă, mi-a plăcut întotdeauna să cânt. Avusesem ca studentă privilegiul de a cânta varianta pentru ansamblu vocal a lucrării Psalmus de Ștefan Niculescu. O rugăciune. Parcurgerea repetată a rodului muzical al unui compozitor te face la un moment dat să te desprinzi de partitură într-un mod posibil fericit, altfel decât la audiție. Pot spune azi, după aproape 30 de ani, că a fost un dar imens să am ocazia asta. Și un pas în creșterea întâlnirii noastre.
Prin noiembrie, la o lună de la prima lecție la adresa nou învățată, am ales un text a cărui forță aveam misiunea să o transfer sunetelor: Rugăciunea regelui Manase, ultimul capitol al Vechiului Testament. Timpul acela încă îl împărțeam cu cerințele școlii. În anul care începuse urma să scriu o lucrare vocal-simfonică. Alegerea ținea de intimitatea mea, dar aveam datoria să dezvălui această alegere unui om cu care dialogul nu se formase. El fusese în observațiile mele, în lecturile mele, sau scormonirile personale ale muzicii ascunse în partituri; îmi vorbise mult mai mult decât îi vorbisem eu lui. Mătăsarii au revenit într-o zi puțin mai înnorată, dar au adus toată buna țesătură a primelor „vizite”. Repetarea pașilor pe același asfalt contribuiseră la un început de conturare a unui dialog încă neclar definit. Totuși… Să spun toate gândurile? Să las la o parte ceea ce îmi pare mie că trebuie ținut secret? Îmi făcusem un plan, dar uitasem că mersul lucrurilor e guvernat și de neștiut. M-a rugat să citesc eu textul. Am înțeles atunci că vroia nu să se pună în temă cu alegerea, ci să îi ofer eu biosistemul pe care îl alcătuiam eu și textul împreună, să îl ajut să afle cum devenise acea rugăciune a mea și cum tălmăcisem frământarea inimii unui rege de foarte demult. Nu era doar o invitație, era o dorință naturală să mă asculte, iar eu să vorbesc. La sfârșitul lecturii mele, a lăsat pauza binecuvântată să respire. Apoi, cu vocea unui om simplu, a adăugat bucuria împărtășirii momentului.
Viața ca un mănunchi de întâlniri. Întâlnirea mea cu Ștefan Niculescu s-a petrecut între două rugăciuni.
Adina Dumitrescu