Interviu cu pianista Oana Velcovici, nepoata compozitorului Gheorghe Dumitrescu

Oana Rădulescu Velcovici, o excepţională pianistă şi profesoară la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, face parte din celebra familie de muzicieni Dumitrescu. Unchii ei au fost compozitorii Ion Dumitrescu şi Gheorghe Dumitrescu, iar fiul acestuia din urmă, regretatul pianist Tudor Dumitrescu, stins din viaţă tragic la vârsta de doar 19 ani, în cutremurul din 4 martie 1977, a fost văr primar cu Oana Rădulescu Velcovici. Muziciana ne-a vorbit cu multă emoţie despre atmosfera din familia lui Gheorghe Dumitrescu, care locuia într-un vechi şi elegant apartament, situat Strada Bibliotecii nr. 6, în centrul Bucureştiului.

Printre primele amintiri care vă leagă de familia Dumitrescu, un loc important l-a ocupat vărul dumneavoastră Tudor Dumitrescu. Cum era el ca muzician şi ca persoană?

Ţin minte că o dată părinţii lui Tudor Dumitrescu – compozitorul Gheorghe Dumitrescu şi soţia lui, doamna Georgia, plecaseră din ţară pentru un eveniment muzical şi Tudor a rămas în grija familiei mele. Tatăl meu era frate bun cu Gheorghe Dumitrescu. Eu şi Tudor eram mici şi ştiu că dormeam în aceeaşi încăpere, fiecare în pătuţul lui. Bineînţeles că ne jucam şi eram amândoi foarte răzgâiaţi şi veseli. Asta e o primă amintire pe care o am cu Tudor… Apoi, îmi amintesc când mergeam la Orăşelul Copiilor. Mai sunt poze din vremea aceea, dar şi dintr-o ieşire a noastră în parc, când ne jucam în nisip sau stând pe genunchii părinţilor lui. Pe urmă, am început studiul pianului cu aceeaşi profesoară de pian, doamna Yolanda Zaharia care a fost pianistă în Orchestra Radiodifuziunii Române şi ne întâlneam la lecţii. Eu şi Tudor am început şcoala în acelaşi an la Şcoala de muzică nr. 2, căci aşa se numea pe vremea aceea Liceul de Muzică George Enescu. Eram în clase paralele pentru că doamnele învăţătoare s-au gândit că nu ar fi bine să ne pună pe amândoi în aceeaşi clasă, deoarece o să ne jucăm tot timpul. Apoi Tudor s-a mutat la liceul Dinu Lipatti unde a terminat studiile liceale, iar eu am continuat la liceul George Enescu. Ne-am reîntâlnit în anul I de facultate, în anul 1976 am intrat la Conservator. Amintirile mele legate de Tudor conţin imagini de la concertele lui. Ţin minte că întotdeauna când avea un concert sau recital în Bucureşti, eram prezentă în sală. Mereu aveam emoţii foarte mari pentru el, aveam sentimente ca pentru un frate, fratele meu mai mic. El era cu un an mai mic decât mine. Şi îmi aduc aminte că am fost în sală când a cântat, în clasa a opta, Concertul al treilea de Beethoven, cu orchestra liceului dirijată de Constantin Petrovici. Apoi în clasa a noua, tot la Ateneu, a cântat Concertul în mi bemol major de Liszt. Iar în a zecea a cântat concertul nr. 1 de Ceaikovski, dar asta mi se pare că a fost la Sala Radio. Un an mai târziu a interpretat Concertul nr. 1 de Brahms la Ateneu. El cred că a avut mai puţine emoţii decât mine şi a cântat formidabil. Stăteam şi îl ascultam cu sufletul la gură, la fel ca şi în clasa a XII-a, când a cântat Concertul în re minor de Mozart.

În anul I de facultate studia Concertul nr. 3 de Rahmaninov şi îl auzeam în săli din Conservator, iar în acea nenorocită seară de 4 martie 1977 a stat acasă să studieze pentru două evenimente la care trebuia să se prezinte: avea concert cu orchestra peste două săptămâni, cred că chiar la Sala Radio şi a doua zi (ştiu asta că mi-a povestit soţul meu Corneliu Rădulescu), Tudor trebuia să se prezinte la o preselecţie-concurs pentru propria lui bursă nominală, pe care o primise pentru a merge la studii în Statele Unite ale Americii. Dar nu i s-a permis să meargă în anul I să studieze în America şi a hotărât cineva să se instituie un concurs pentru acea bursă. Concursul urma să aibă loc pe 5 martie. Iar Tudor în seara de 4 martie a stat să studieze la pian acasă, deşi se spune că a avut prieteni care au încercat să îl scoată în acea seară la plimbare. Nu a acceptat, el a stat să studieze…

Acestea sunt amintirile mele despre Tudor. Era o fire deschisă, era un om cu o ţinută morală extraordinară. L-am auzit spunând cuvintele astea: „Să nu-ţi clădeşti fericirea ta pe nefericirea altuia.”. Era foarte prietenos. Avea o grămadă de prieteni printre colegi. Era vesel, râdea, făcea glume… Iar din punct de vedere muzical, avea toate înzestrările pe care şi le-ar putea dori vreun muzician: sensibilitate, imaginaţie, memorie, inteligenţă muzicală, auz absolut, pasiune pentru muzică, nişte mâini extraordinare cum numai Lipatti a mai avut, dar şi pasiunea pentru lucru. Era un pianist care era în stare să stea toată ziua să cânte la pian fără să obosească. Avea pasiune pentru cultură: a învăţat limba germană din fragedă copilărie. A avut o tetă care îl îngrijea şi care era nemţoaică. A învăţat de la ea limba germană şi o vorbea curent, ca un nativ. Scria poezii, era pasionat de filozofie, de istorie, de cultură în general şi, bineînţeles, a fost iniţiat de tatăl lui, Gheorghe Dumitrescu, nu numai în ştiinţa muzicală, tot ce înseamnă teorie, armonie, contrapunct, compoziţie, dar şi în ceea ce priveşte cultura generală. Familia i-a deschis orizonturile, i-a dat posibilitatea să citească, iar Tudor Dumitrescu era foarte cultivat.

Cum vi-l amintiţi pe Gheorghe Dumitrescu şi cum era atmosfera apartamentului în care locuia?

Compozitorul Gheorghe Dumitrescu era fratele mijlociu din familie. Au fost trei fraţi: compozitorii Ion Dumitrescu (fratele cel mare) şi Gheorghe Dumitrescu (al doilea ca vârstă) şi tatăl meu, medicul Dumitru Velcovici (fratele cel mic). Numele lor de familie Velcovici a fost schimbat. Cei doi fraţi mai mari, Gheorghe şi Ion, au fost elevi la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea şi numele lor de familie a fost schimbat când au intrat la seminar, pentru că aşa era obiceiul atunci. Tatăl meu fiind mai mic, născut după război, în 1920, a studiat la Liceul Lahovari din Râmnicu Vâlcea şi acolo numele nu i-a mai fost schimbat, deci el a rămas cu numele bunicului Velcovici.

Unchiul Ghiţă, că noi aşa îi spuneam, era o fire visătoare, introvertit, vorbea puţin, era calm şi măsurat, un om extraordinar de cult, avea pasiune pentru istorie şi pentru artă în general. Se documenta foarte mult pentru operele lui istorice, avea o bibliotecă cu multe lucrări de istorie şi era pasionat în special de istoria României. Era un om rezervat şi taciturn, dar de o sensibilitate extraordinară, foarte iubit de studenţii săi de la Conservatorul din Bucureşti.

Eu am fost de câteva ori acolo în apartamentul lui înainte de cutremur şi amintirile mele sunt destul de vagi, pentru că a trecut mult timp de atunci. Dar îmi aduc aminte că era un apartament elegant, spaţios, într-un bloc vechi: blocul din Strada Bibliotecii nr. 6, stradă care acum se cheamă Ion Nistor. Era un vestibul din care se intra într-un living mare, în dreapta era pianul unchiului meu, pentru că fiecare avea câte un pian de concert, atât compozitorul Gheorghe Dumitrescu şi pianistul Tudor Dumitrescu. Tudor avea pianul în camera lui care era undeva în stânga, unde se ajungea printr-o trecere, printr-o uşă. Apartamentul era plin cu lucruri de valoare: mobile, statuete, lămpi, tablouri. Mătuşa mea, care avea o pasiune pentru obiectele de artă, le achiziţiona şi le aranja cu un gust perfect în apartament. Şi covoarele erau de valoare. Îmi amintesc că în partea stângă, livingul se continua cu sufrageria şi din acest living se deschideau mai multe uşi – una dădea spre dormitorul părinţilor, alta dădea spre camera lui Tudor.

În cutremurul din 1977, acest bloc a căzut, din păcate tânărul pianist Tudor Dumitrescu, vărul dumneavoastră, s-a stins din viaţă în acest dezastru şi apoi a fost construit un bloc nou în care s-au mutat compozitorul Gheorghe Dumitrescu şi soţia sa. Ce ne puteţi spune despre acest nou apartament al familiei?

În blocul reconstruit după 1977, se pare că au fost folosite vechile planuri ale blocului distrus, iar apartamentul semăna destul de mult cu cel vechi, dar nu în totalitate. Adică livingul a fost extins cu suprafaţa dormitorului în partea dreaptă faţa de intrarea din vestibul şi în acest spaţiu mătuşa mea a pus tot felul de obiecte de artă, tablourile recuperate din ruinele blocului căzut. Tot în acest living era biroul la care unchiul meu a scris compoziţiile de după 1977. În stânga era tot sufrageria ca şi pe vremuri şi în spaţiul în care era camera lui Tudor înainte de cutremur, unchiul meu şi mătuşa au făcut dormitorul lor. Era o cămăruţă mică. Impresia mea era că apartamentul reconstruit era mai mic decât cel de dinainte de 1977.

Cum anume a contribuit soţia compozitorului Gheorghe Dumitrescu, doamna Georgia Dumitrescu la aranjarea noului apartament?

Mătuşa mea, Georgia Dumitrescu, era o fiinţă cu o personalitate aparte. Avea un caracter puternic şi o voinţă extraordinară. Era ca o leoaică pentru soţul şi pentru fiul ei. Îi iubea cu pasiune şi s-a luptat toată viaţa pentru ei şi pentru memoria lor, atât înainte cât şi după nenorocirea din 1977. Era o fire deschisă, foarte temperamentală. Ea s-a ocupat şi cu decorarea primului apartament şi a celui reconstruit. A fost cea care a reconstituit interiorul noului apartament, ca un fel de templu al readucerii aminte despre Tudor. Figura lui te privea de peste tot în acel apartament. Erau peste tot fotografii cu el. Discurile pe care le-a înregistrat, programe de sală în care era poza lui, acele basoreliefuri cu chipul lui erau peste tot, formând un fel sanctuare dedicate lui Tudor. Pe jos – un fel de altar cu braţele unui candelabru recuperat din ruine, deasupra un postament pe care era pusă o poză a lui Tudor, în partea din dreapta în living – un mic salonaş cu mobilă de mare rafinament, pe spătarul unuia dintre scaune era un sacou al lui Tudor peste o cămaşă şi o cravată ale sale, toate recuperate din ruine; erau şi câteva jucării ale lui Tudor din copilărie, puse acolo pe scaune, pe o măsuţă. Tablourile, acele lucrări de o valoare inestimabilă, de patrimoniu, recuperate din ruinele vechiului bloc, o parte din ele distruse, cu bucăţi lipsă, au fost repuse în rame şi aranjate pe pereţi. În orice loc ţi-ai fi întors ochii, vedeai o mărturie a tragediei din 4 martie 1977. Întotdeauna când intram în acel apartament, simţeam că îmi vine să plâng. Şi acum, când îmi amintesc, am acelaşi sentiment…

 

Interviu realizat de Larisa Clempuș

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *