În arhipelagul bucureștean, cartierul armenesc este o insulă desprinsă parcă în timp și spațiu, care a reușit să încapsuleze frânturi de atmosfere specifice orașului de la finalul secolului al XIX-lea și din prima jumătate a veacului XX. Nu am putea depista cu exactitate ce generează această senzație de suspensie… Să fie multitudinea de clădiri păstrate în forma lor inițială? Sau poate stilurile în care au fost concepute aceste edificii care atrag discret atenția prin gesturi elegante, ca după vechile coduri de bune maniere arhitecturale? Sau grădinile care se preling dincolo de gard, luând vizual în posesie strada? În orice fațadă, colț, spațiu, stradă s-ar cuibări acest farmec, se resimte la nivelul întregii zone.

Strada Popa Rusu poartă, la rândul său, toate aceste calități de-a lungul traseului său prin cartierul armenesc. Cândva a fost uliță principală pentru mahalaua coagulată în jurul bisericii Popa Rusu — lăcaș de cult atestat pentru prima dată în 1718 ca biserică din lemn, înlocuit în 1813 de un edificiu de zid ctitorit de Manolache (vătaf al harabagiilor) și soția sa, Ilinca. De-a lungul timpului, biserica, mahalaua, strada și-au schimbat parțial înfățișarea și structura, adaptându-se noilor direcții de dezvoltare. Forma construită pe care o cunoaștem astăzi a acestui fragment urban s-a constituit preponderent de la finele veacului al XIX-lea și până în perioada interbelică. Una dintre multele clădiri distinse din acest peisaj se găsește pe strada Popa Rusu, la numărul 12 — un edificiu eclectic care „prinde” atenția trecătorului prin prezența sa puternică și bogăția de ornamente. Soclul masiv, ca un mare bloc sculptat cu aparență de piatră pe care se așază greu casa, oferă străzii o interfață cu texturi și forme care se cer simțite și privite, aflându-se chiar la nivelul mâinii celui care pășește pe lângă clădire. Bosajele de la registrul imediat superior soclului, care pornesc de la brâul dantelat în sus, se dezvoltă în cadre rectangulare, oprindu-se la linia de unde se generează mai departe arcele ferestrelor și ancadramentelor. Volumul central, ieșit ușor din planul celorlalte, și cele două laterale simetrice identice creează o compoziție echilibrată a fațadei în trei registre verticale, dintre care cel central concentrează elementele remarcabile (balconul și grinzile pe care se sprijină, rotite la capete în volute, baluștrii, motivele florale etc). Aceleași principii compoziționale sunt reluate și pe fațada laterală, dinspre curte, volumul central marcând aici intrarea principală a casei.

Clădirea abundă în detalii decorative, aplicate pe un cadru solid și riguros, conturându-se astfel un obiect arhitectural deosebit. În acest edificiu impresionant a locuit pianistul Alexandru Demetriad.