Ateneul Român nu mai are nevoie de nicio descriere plină de emfază. Imaginea sa emblematică înglobează superlative evidente și o bogăție de valori (arhitecturale și nu numai) recunoscute și menținute de la finalul secolului al XIX-lea și până în prezent. La momentul edificării sale, clădirea Ateneului s-a dorit a reprezenta într-o formă construită ideală preocupările de ascensiune culturală a societății românești — unul dintre principalele obiective ale generaţiei de la 1848, înfăptuitoare în 1859 a Actului Unirii şi a unei suitei de reforme care au demarat în forță procesul de modernizare a capitalei și a țării. În 1865 s-au pus bazele pentru înființarea societății Ateneului Român (inițiativă a lui Constantin Esarcu), o veritabilă instituție de cultură care prin activitatea sa a pornit un dialog esențial dintre intelectualitatea română și publicul larg. Societatea Ateneul Român s-a impus de atunci ca o permanență în peisajul cultural bucureștean și național, o prezență concretizată la finalul veacului al XIX-lea printr-un edficiu remarcabil.

Locul ales pentru construcția acestei clădiri i-a determinat configurația într-un mod inedit, având el însuși o istorie interesantă. Terenul situat cândva în afara oraşului a fost pentru o vreme o mare livadă cu vişini. Vistiernicul Mihail Cantacuzino a hotărât că în locul livezii îmbătrânite să ridice o bisericuţă şi chilii ca metoh al Episcopiei Râmnicului, înfiinţând aici şi o şcoală românească. Toate au funcționat până în 1838, activitatea metohului fiind curmată în urma distrugerilor provocate de marele cutremur. Consiliul Comunal al Capitalei a decis în 1872 să înalțe o coloană monumentală care să amintească de vechiul metoh al Episcopiei Râmnicului. O parte din teren a fost în acea perioadă achiziționat de Societatea Ecvestră Română care după demolarea rămășițelor fostelor clădiri, planuiau realizarea unui „circ cu manegiu de cai”. Acest ambițios proiect s-a oprit însă, din lipsă de fonduri, în stadiul turnării fundaţiilor care au ajuns ca un deceniu mai târziu să dicteze circular viitoarea formă a Palatului Ateneului Român. Locul fostului metoh a atras atenția Societății Ateneului Român, care se afla în căutare de amplasament favorabil și fonduri pentru edificarea unei clădiri demne să reflecte un nou statut social-cultural al Bucureștiului.

Palatul Ateneului Român a fost prima clădire construită prin subscripție publică, lucru binecunoscut după chemarea care a făcut istorie „Daţi un leu pentru Ateneu!”. Acest gest, dincolo de necesitatea urgentă a finanțării, a ajuns să reprezinte o manifestare importantă în dialogul deschis dintre publicul mai larg și intelectualitatea vremii, reprezentând o implicare solidară a societății în procesul edificator pentru o mai bună apartenență la loc și accesibilizare a actului cultural-artistic.

Noul „palat al științelor și artelor” a fost conceput după planurile arhitectului francez Paul L. Albert Galéron, autorul fiind recomandat chiar de arhitectul Charles Garnier (proiectant al clădirii Operei din Paris). Construcția a implicat două etape: prima între 1886-1889, în care s-a zidit clădirea propriu-zisă, corpul principal și cupola; cea de-a doua între 1893-1897, coordonată după plecarea lui Galéron de către arh. Leonida Negrescu care a realizat aripa posterioara a clădirii, conținătoare a pinacotecii. Preluând configurația dată de fundațiile a ceea ce ar fi trebuit să devină un circ cu manej de cai, Galéron a înscris mega-sală circulară cu diametrul de 28,50m într-un volum rectangular, modelând în jurul acestui contur toate celelate funcțiuni și spații. Cercul s-a transformat dintr-o încorsetare într-un laitmotiv utilizat în exprimarea celor mai de seamă spații și elemente: sala principală a Ateneului, cupola extraordinar urzită (evident, circulară), rotonda perfectă a foaierului, vitrajele circulare dispuse radial pe inelul central care sprijină cupola etc.

Realizările extraordinare din procesul edificării acestei clădiri sunt nenumărate și trebuie descoprite pe îndelete, în toate complexitatea lor.

În privința limbajului arhitectural ales, este remarcabilă fericita întâlnire a elementelor neoclasice și integrarea lor în compoziția de ansamblu eclectică (cu multe referințăe la arhitectura franceză). Porticul neoclasic, canelurile coloanelor, capitelurile în ordonanță ionică, frontonul puternic, cupola — toate aceste fragmente puse împreună pentru a crea interfața dintre clădire și oraș s-au dovedit a fi un înveliș exterior ideal, îndeajuns de puternic pentru a transmite un mesaj reprezentativ al bogăției vieții culturale conținute în interiorul Ateneului, puternic ancorate în scena occidentală.