Strada Caimatei, în desfășurarea sa restrânsă pe care o cuprinde astăzi trecătorul cu pasul și privirea, are o compoziție foarte consistentă de straturi valoroase, care de-a lungul timpului au constituit ceea ce am putea numi o geografie literară și muzicală, cu o hartă încărcată de povești nebănuite. Alunecând pe firul cronologic evolutiv al acestei zone, poposim întâi în secolul al XVIII-lea, în locul de formare a mahalalei Caimatei, cu străzile sale șerpuitoare care împrejmuiau biserica de zid Caimata (amplasamentul său corespunde astăzi, cu aproximație, locului unde se află blocul Bursei de Valori). Edificiul de cult era cunoscut și ca „biserica Lăutarilor” datorită lăutarilor care cutreierau sau locuiau în această mahala și împrejurimi. În apropiere se afla, de altfel, și ceea ce era considerat în veacul al XIX-lea unul din cele mai importante nuclee ale breslei lăutăreşti, reprezentat de celebra cafenea ţinută de lăutarul Panait la răspântia formată de străzile Bolintineanu, Potcovari şi Sfinților. Acolo își făceau veacul cei mai strașnici muzicanți bucureșteni ai vremii, acolo găseau de lucru pentru nunți și cumetrii și tot acolo, într-una din încăperile cafenelei, vestitul lăutar Angheluș Dinicu (bunicul lui Grigoraș Dinicu) îi învăța meseria strunelor pe ucenici.

Istoria muzicală a zonei se împletește mlădios cu cea literară. De această mahala și-a legat numele, pentru scurtă vreme, Mihai Eminescu, care a locuit la venirea în București, în 1875, într-una din chiliile mănăstirii Caimata. I.L. Caragiale, inspirat poate de pitorescul zonei, a ales Caimata ca loc de origine pentru unul dintre savuroasele sale personaje apărute în sceneta Art.214, scrisă în 1901: „ Bonjur. Mă recomand Tarsiţa Popeasca, văduva lu priotu Sava de la Caimata, pe care a demolat-o Pache, când a făcut bulivardu ăl nou”. Într-adevăr, după cum menționează și personajul, biserica Caimata a fost demolată în 1890, odată cu trasarea bulevardului Carol.

Poveștile nu se opresc însă aici, strada Caimatei fiind încărcată de locuri însemnate, toate concentrate pe o distanță foarte mică. Unul dintre acestea este clădirea de pe strada Caimatei nr. 12, locuință a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea și casa fericitei copilării a surorilor Cella și Henrieta Delavrancea (iată, un alt punct de intersecție a literaturii și muzicii pe harta mentală a zonei Caimatei).

„În locuinţa noastră modestă vibra dragostea pentru artă, în toate formele ei – literatură, muzică, pictură. Mi-aduc aminte de scriitori, în jurul mesei rotunde, mama servind ceaiul obişnuit la aceste adunări, şi de pesmeţii cu anason, ronţăiţi în timpul discuţiilor prelungite până în miezul nopţii. În casa noastră cu odăi încăpătoare se perindau oameni politici, avocaţi şi artişti. Puternica personalitate a tatălui meu era un centru de atracţie. Mincu, arhitectul de mare talent, era admis în cercul nostru de copii. Jucam ţintar cu el şi ne plăcea figura lui, care semăna cu cea a lui Alphonse Daudet, delicatul scriitor din care ne citea tata. Ne răsfăţa domnul Mincu, aducându-ne prăjituri şi jucării. Când apărea Grigorescu la noi, parcă şi obiectele stăteau drepţi. (…) Caragiale se instala la taifas, când la noi, când la Vlahuţă. Glumeau, discutau, disertau. Adunări unde se cheltuia atâta spirit, atâta înţelepciune numai de dragul speculaţiunilor abstracte”. Așa descria Cella Delavrancea, în volumul său de memorii, atmosfera casei în care a copilărit, pe strada Caimatei nr. 12. Clădirea a fost o prezență discretă în cadrul zonei, ascunzând în formele sale echilibrate la exterior spații îmbogățițe de prezența celor ce locuiau sau treceau pragul casei.

Privind larg spre stradă, prin golurile de ferestre generoase, edificiul avea maniere elegante, cumpătate. Gestul decorativ care se remarca era mai ales brâul ornamentat care prindea printr-un singur gest toate volumele ce compuneau casa. În acest tip de manifestare a arhitecturii se putea citi ritmul unei locuiri aparte, dusă după măsura și orânduiala altui secol.*

* Echilibrul trecut a fost modificat prin ultimele intervenții de „restaurare și extindere”, arhitectura și structura clădirii vechi fiind transformate radical