Cuprinsă în vechea mahala formată în jurul Bisericii Precupeții Vechi, pe strada care astăzi poartă numele poetului Mihai Eminescu, la numărul 151 găsim o casa ce privește discret de la colț cartierul și grădinile sale. Deși impozantă prin statură, se așează pe sit cu putere și eleganță, crescând treptat în înălțime și cu retrageri subtile, într-un continuu dialog plin de curtoazie cu strada, copacii, curtea proprie, vecinii.  Se poate citi clar intenția de ordonare a compoziției fațadelor, prin orizontalele bosajelor ce bordează casa de la soclu până la cornișa cu ornamente. Registrul superior al casei se răsfață decorativ prin casetele cu profilaturi ritmate de elementele de structură ale acoperișului, fiind îmbogățit cu motive florale și basoreliefuri în dreptul ferestrelor.

S-ar putea spune că există o savuroasă juxtapunere între chipul riguros construit al exteriorului și fervoarea creativă pe care ne-o putem închipui că o ascundea interiorul, în vremea în care aceste spații erau însuflețite de Cella Delavrancea. Dincolo de realitatea actuală, dacă privim și ascultăm mai atent, putem simți și acum reverberația pereților, vibrând în ritmul dat odată de pian și de discuțiile dintre personajele fascinante care treceau pragul pentru a intra nu doar într-o casă, ci într-o lume.

Aruncând privirea în imediata apropiere, la nr.149 descoperim în aceeași curte casa arhitectei Henrietta Delavrancea-Gibory (sora Cellei), care prin proiectarea propriei locuințe în anul 1925 oferă primele indicii (încă timide) despre ce va însemna direcția modernismului temperat în arhitectură, adaptată contextului românesc.

Una lânga alta, muzica și arhitectura împărțeau același spațiu.

*Modul actual de funcționare și arhitectura casei Cellei Delavrancea au fost afectate de intervenții recente neconforme.

Andreea Mihaela Chircă