Nu este stradă „mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie” decât Calea Victoriei, ne-o spune Gheorghe Crutzescu în „Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi”. „E o cafenea şi un salon, o plimbare publică şi o piaţă de flori, o tribună şi un galantar”*, e un palat și o grădină, e un zgârie-nori și un imobil interbelic. Este un proiect neîncheiat, în perpetuă derulare, de căutare și construire a identității orașului București. Acest freamăt se întrevede aproape la fiecare colț iar intersecția dintre Strada Banului și Calea Victoriei este una dintre cele mai relevante și reprezentative. Venind dinspre Sud, ecranele înalte formate de clădiri ce flanchează Calea Victoriei au onoarea întâlnirii cu Palatul Stirbey. Unul dintre aceste imobile care privesc de sus Calea și Palatul este cel de la nr. 128 A.

Construită pe locul unei vechi case boierești care ocupa terenul la începutul sec. al XX-lea**, clădirea ridicată în jurul anului 1936 împinge ascendent limita superioară a fondului construit. Locuirea se desfășoară pe șapte etaje, lăsând firesc parterul să se ofere străzii în scop comercial. Compoziția riguroasă a volumelor este construită simetric, având o aparență monumentală și masivă. Elementele verticale centrale, frânte și retrase ușor la jumătatea drumului în sus sunt contrabalansate de orizontalitatea balcoanelor ce pare că încleștează corpul central. Golurile balcoanelor și teraselor, parțial închise astăzi cu vitraje adăugate ulterior, echilibrează plinul construit solid și oferă profunzime frontului perceput ca fiind continuu și nediferențiat.

Andreea Mihaela Chircă

_____
*Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi, Ed. Humanitas, București, 2014, p. 29.
**Idem, p. 215.