Născut în familia contabilului Moscu Mizrahy, într-o casă tip E de pe strada A (denumirea străzii în proiectul Parcelării Cornescu/Floreasca), construită de Societatea Comunală în 1923, compozitorul Dan Mizrahy oferă probabil cea mai cuprinzătoare descriere a locuinței și a parcelării Cornescu în anii 1930. Martor direct al schimbării care a caracterizat această parcelare aproape un veac, Mizrahy aduce în prim-plan o narațiune bazată atât pe modalitățile prin care familia își apropria o casă a Societății, transformând-o într-un cămin, cât și relațiile politice care au afectat parcelarea de la construirea sa. În cartea sa de memorii, Mizrahy amintea că tatăl său, Moscu, „s-a căsătorit cu mama (Henrietta) în 1920 și, lucrând amândoi ca funcționari, după ce au locuit trei ani în camere mobilate, și-au construit cu plata în rate, prin Societatea de Locuințe Ieftine, casa (de tip E) în care trei ani mai târziu (1926) m-am născut eu. Inițialele acestora sunt sculptate pe ușa de intrare. Viitorul artist și-a petrecut copilăria printre vecinii funcționari și cu profesii liberale.

Cutremurul din anul 1940 a lăsat și el urme: odată cu marele cutremur din noiembrie al acelui an de tristă amintire, casa noastră a fost grav avariată. Așa cum am relatat, imobilul fusese construit de Societate Comunală pentru Locuințe Ieftine în 1923. Se compunea din parter și etaj. La etaj, locuința cuprindea două dormitoare, un hol și o cămăruță de trecere care separa holul de baie. Odată cu creșterea copiilor (sora mea avea 12 ani și eu 9), părinții au hotărât să mărească locuința, prin adăugarea unei camere la etaj și, implicit, mărirea holului de jos.

Livingul de la intrare, cu cele două fotolii confortabile și cele șase scaune cu aceeași tapițerie, colțul Aubusson, lampa pe picior, splendidul candelabru de bronz cu 12 brațe, în ton cu cele două aplice din același material, străjuind lateral șemineul (cu placă de marmură distrusă de ocupanții din timpul războiului). În camerele din dreapta (transformate într-una singură după renovarea casei din 1935) se afla în partea dinspre stradă biroul tatei, cu fotoliul respectiv și o superbă bibliotecă cu uși de cristal, iar în partea dinspre curte, sufrageria din stejar formată dintr-o masă extensibilă pentru 24 de persoane, sprijinită pe două picioare masive, sculptate, un bufet imens care acoperea un perete întreg în înălțime și lățime, o servantă pe un alt perete și, în sfârșit, o minunată vitrină de cristal turnat pe un desen-fantezie, având ca subiect de inspirație valsul lui Strauss «Wein, Weib und Gesang»”.

Această extensie a fost realizată în conformitate cu planurile arhitectului Ștefan Ciocârlan, după 1934. Casa a fost rechiziționată de noile autorități din 1940, transformată în secție de poliție, iar artistul a fost nevoit să plece din țară. Abia în 1948 a fost retrocedată familiei, însă artistul a trecut prin numeroase dificultăți pentru a putea locui în continuare în ea.

*Text preluat integral din „Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelarile Societatii Comunale pentru locuinte ieftine – Bucuresti (1908-1948)”, Andrei Răzvan Voinea, Editura Studio Zona, București, 2018, pp. 147-149.