Construit între anii 1901-1903 de către prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, primar al Capitalei, prim ministru, şef al Partidului Conservator, cunoscut drept „Nababul”, ansamblul arhitectonic s-a realizat după proiectele arhitectului Ioan D. Berindei în colaborare cu undii din apreciaţii artişti ai vremii. Picturile murale poartă semnăturile maeştrilor G. D. Mirea, Nicolae Vermont, Costin Petrescu şi Arthur Verona, sculpturile şi ornamentaţiile sculptate sunt opera lui Emil Wilhelm Becker, în timp ce iscusinţa  Casei Krieger din Paris poate fi admirată în decoraţia interioară (tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii etc.). Faţada atrage în mod deosebit atenţia prin bogăţia decoraţiei sculpturale, iar deasupra intrării frontonul circular este prevăzut cu stema princiară a Cantacuzinilor.

După moartea Nababului, în 1913, palatul a trecut în posesia fiului său Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei acestuia, Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu), care s-a căsătorit, după decesul prematur al lui Mihail, cu George Enescu, în 1937. Cei doi au locuit, între 1945-1946, în casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii.

În anii 1940, palatul a adăpostit sediul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, iar apoi, din 1947, Institutul de Studii Româno-Sovietice. După moartea lui George Enescu în 1955, soţia sa a donat imobilul statului român, cu scopul înfiinţării muzeului dedicat memoriei compozitorului. Astfel, din 19 iunie 1956, aici funcţionează Muzeul “George Enescu”.

Atmosfera Belle-Epoque se regăseşte în intimitatea acestei construcții; expoziţia permanentă a  Muzeului prezintă, în cele trei săli care pot fi vizitate, mărturii ale unei însemnate biografii: fotografii, manuscrise, instrumente muzicale, obiecte şi documente legate de viaţa şi activitatea muzicianului.

Din 2007, Palatul Cantacuzino este inclus pe lista monumentelor Patrimoniului European.

(sursa: Muzeul Național George Enescu)