Figură cu aură de patriarh în cultura muzicală românească, dirijorul George Georgescu (1887 – 1964) se numără printre ctitorii Filarmonicii „George Enescu” din București, care a cunoscut sub conducerea sa, în perioada interbelică, cea mai strălucită periodă din existența instituției de până în prezent.

George Georgescu este un clasic şi prin profilul intelectual şi artistic specific elitei noastre culturale de până la instaurarea comunismului. S-a născut în 12 septembrie 1887 la Sulina și s-a format ca violoncelist. Cu siguranţă, etapa ca instrumentist din viaţa lui George Georgescu rămâne în umbra celei dirijorale, fără a fi însă lipsită de strălucire. La 18 ani, a devenit student la clasa de contrabas a Conservatorului bucureştean. Profesorii i-au recunoscut înzestrările muzicale speciale şi l-au reorientat către violoncel  – la clasa lui Constantin Dimitrescu. După absolvire a continuat la Berlin, în urma bursei neaşteptate venite ca urmare a unui recital la Ateneu.  În capitala Germaniei, George Georgescu devine student al lui Hugo Becker, la Şcoala Superioară de Muzică din Berlin, explorând de asemenea compoziţia şi dirijatul. Becker, reticent iniţial, este câştigat în timp de calităţile muzicianului român şi, în final, nu numai că ajunge să îl aprecieze, dar îl desemnează succesor al pupitrului său, după retragerea din Cvartetul condus de ilustrul violonist francez Henri Marteau. Ca membru al formaţiei, George Georgescu evoluează în recitaluri în Europa vreme de 4 ani. Cariera sa ca violoncelist s-a încheiat brusc, din păcate, în 1916, când şi-a accidentat grav o mână, prinsă de uşa ce se închidea a unui tramvai. Şi ulterior, ca dirijor, George Georgescu va recunoaşte că Hugo Becker a avut cea mai profundă influenţă asupra formării sale muzicale.

La sugestia lui Arthur Nikisch, faimos șef de orchestră german, s-a dedicat apoi dirijatului – și a făcut-o la un nivel ce i-a permis să conducă, în 1918, Orchestra Filarmonicii din Berlin. S-a întors apoi în țară unde, cu sprijinul direct al Casei Regale, a preluat, în 1920, Orchestra Filarmonicii din București, pe care a reformat-o din temelii; a inclus, treptat, instrumentiști europeni de top, șlefuind cu răbdare ansamblul, care a devenit, în perioada interbelică, unul ce oferea stagiuni comparabile cu propunerile celor mai prestigioase instituții de profil de oriunde în lume ; o strălucire dată și de nume de invitați obișnuiți la Ateneu, precum Richard Strauss, Bruno Walter, Yehudi Menuhin, Pablo Casals, Arthur Rubinstein, Alfred Cortot sau Wilhelm Backhaus. În paralel cu acel prim mandat la Filarmonică, încheiat abrupt în 1944 în urma acuzaţiilor de „colaboraționism”, George Georgescu a fost, în trei rânduri, director și dirijor al Operei bucureștene: între 1922-1926, 1930-1933 și 1939-1940.

George Enescu, într-o scrisoare datată 25 noiembrie 1921, după prezentarea primei sale simfonii:

„Georgescu dragă,

Pentru a  treia sau a patra oară în toată viața mea de compozitor care a început acu vreo 24 de ani, am avut adevărata emoție, nespus de dulce, care o resimte autorul când se simte înfine înțeles și se vede interpretat cu convingere… îndrăznesc să spun: cu dragoste! Îți mulțumesc din inimă și mulțumesc tuturor camarazilor din orchestră… Să trăiești, spre bucuria noastră a Românilor și muzicienilor.”

George Enescu și George Georgescu s-au respectat și admirat reciproc, iar dirijorul a prezentat cu constanță muzica marelui compozitor, de-a lungul deceniilor de carieră. La rândul său, Enescu a contribuit decisiv la reabilitarea lui George Georgescu, în 1947: „dacă mai vreţi să aveţi muzică în România, redaţi-i bagheta lui George Georgescu.” – îi spunea Enescu lui Teohari Georgescu, Ministru de externe. Cuvintele sale au avut greutatea reabilitării, aşa încât George Georgescu a revenit, ca dirijor, în faţa publicului, printr-un concert la Ateneu; în care, totuşi, nu a condus Orchestra Filarmonicii, ci pe cea Simfonică Radio, în 27 ianuarie 1947.

După stingerea din viaţă a lui George Enescu, în 1955, Filarmonica bucureşteană îi preia numele în semn de omagiu, în timpul celui de-al doilea directorat al lui George Georgescu. Acesta a deschis, de altfel, în 4 septembrie 1958, prima ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”. Şi tot sub bagheta sa s-a petrecut atunci și acea prezentare memorabilă a Dublului concert de Bach, devenită tradiţie a festivalului, cu Yehudi Menuhin, David Oistrah şi Orchestra Filarmonicii.

„Rolul [său] în viața culturală a țării sale a fost uriaș.” – ținea să sublinieze regretatul compozitor și enescolog Pascal Bentoiu, continuând: „A familiarizat publicul cu marele repertoriu clasico-romantic. A impus pe cei mai mari compozitori din lumea întreagă, a susținut fervent și cu mare eficacitate muzica românească. Din imensul repertoriu de peste cinci sute de lucrări, peste o sută au fost titluri românești, iar dirijorul nu s-a mulțumit cu prime și ultime audiții, ci a programat această muzică, la care evident ținea foarte mult, cu o insistență admirabilă, atât în țară, cât și în străinătate.”

George Georgescu s-a stins din viață, la București, în 1 septembrie 1964.

Ștefan Costache