În evoluția arhitecturală și urbană a Bucureștiului, parcul și parcelarea Ioanid au reprezentat un punct de cotitură, care pornea dintr-un mod tradițional de a trăi orașul cu spațiile sale interioare și exterioare și se orienta puternic spre direcția modernității și Occident.
Cu mult înaintea apariției proiectelor de sistematizare, a parcurilor și grădinilor publice amenajate de municipalitate, în secolul al XIX-lea „cei deprinși cu viața orientală cea plină de lene și poezie” (așa cum descria Nicolae Filimon în „Ciocoii vechi și noi”) obișnuiau să își petreacă sărbătorile și zilele de vară prin marile grădini private – de fapt, terenuri cultivabile cu livezi și vii – pe care proprietarii le deschideau publicului. Un astfel de spațiu i-a aparținut librarului Gheorghe Ioanid care în 1856 a cumpărat un fost teren mlăștinos de pe cursul pârâului Bucureștioara și l-a transformat într-o grădină cu pomi exotici, viță-de-vie și răsaduri.
Aici s-a realizat între 1909-1914 „lotizarea Ioanid”, primul cartier de vile dispuse în jurul unui parc interior/grădină publică, realizat după modele occidentale. Marele nucleu de spațiu verde era conținut perimetral de case, delimitat prin fațadele posterioare ale acestora, devenind astfel asemănător unui chiostro public.
Vilele aparțineau burgheziei și elitei bucureștene, spațiile sale interioare formând un conglomerat de „saloane” muzicale, literare, artistice ce făceau întreaga zonă să fie străbătută de un perpetuu vuiet cultural. Deși fiecare casă este puternic individualizată, există un racord între toate acestea, plastica arhitecturală a fațadelor fiind preponderent eclectică de inspirație franceză (preferată de multe ori în locul neoromânescului), conform cererilor comanditarilor care la finalul sec. al XIX-lea și început de XX își modelau gustul după moda occidentală. La acest stil aderă și casa din intrarea fostă Ioanid actuală Ion Voicu nr. 4, proiectată de arh. Ernest Doneaud, absolvent al École des Beaux-Arts din Paris. Imobilul a aparținut inițial Aspasiei Dănescu, care a cumpărat terenul de la Carlo della Torre. În perioada interbelică, imobilul a fost vândut familiei inginerului Crețu – tatăl doamnei Madeleine Voicu, soția lui Ion Voicu.
Alcătuită dintr-un corp principal și un altul secundar alocat dependințelor, casa își arată prin fațade aceste distincții ale compunerii sale. Repertoriul decorativ se concentrează în volumul conținător al camerelor principale, exaltat prin stucaturi, ornamente rocaille, cartușe, volute, ghirlande, feronerii cu arabescuri, acolade și motive florale. Golurile sunt, de asemenea, loc de exprimare a extazului ornamental: ferestrele arcuite în formă de mâner de coș de la nivelul parterului, cele dreptunghiulare porte-fenêtre de la etaj, lucarnele de tip oculus și rectangulare, prevăzute cu frontoane renascentiste la nivelul mansardei. Intrarea dinspre curte este acoperită cu o spectaculoasă marchiză din sticlă și fier forjat. Racordul dintre fațada dinspre aleea Ioanid (actuală Ion Voicu) și cea arătată înspre parc este circular realizat printr-un corp cu aspect romantic, probabil un petit jardin d’hiver.
Dincolo de incontestabila valoare a clădirii, de exteriorul exuberant și interiorul la fel de bogat decorat, farmecul consta mai ales în legământul cu Parcul Ioanid. Astfel, spațiul locuirii nu era restrâns în încamerările generoase și la curtea privată, ci se dilata în marea curtea interioară publică, dar protejată – privilegiu de care copiii casei profitau din plin atunci când se furișau pe ușa dinspre parc, pentru a fugi afară la joacă.
Andreea Mihaela Chircă