Palatul ARO
Construirea imobilului ARO într-un punct cu mare vizibilitate al noului front al bulevardului Brătianu reprezintă un moment simbolic atât pentru oraș, cât și pentru Horia Creangă. Este prima mare clădire modernistă construită în centru, după noul regim de înălţime impus acestei zone prin Regulamentul din 1928, dar căruia îi forţează limitele. Ea marchează inaugurator transformarea caracterului urban al noii artere, care îmbracă astfel o monumentalitate modernistă, desigur șocantă prin noutate la momentul respectiv, în timp ce, pentru arhitect, imobilul ARO reprezintă consacrarea pe calea modernismului.
Locuirea se desfășoară în două bare simple, inegale ca mărime și înălţime, intersectate în unghi ascuţit, care adăpostesc cele 73 de apartamente. Apartamentele sunt de mărimi foarte diferite (de la patru camere la garsoniere) și de o concepţie distributivă modernă, departe de apartamentul cu hol central, frecvent în Bucureștiul epocii. Au camerele principale orientate spre stradă și sunt de maximă raţionalitate. Ceea ce păstrează din tradiţia epocii sunt scările și accesele de serviciu la apartament, de care beneficiază însă numai apartamentele mari – o altă dovadă de raţionalizare a spaţiului, destul de rară în epocă.
Inaugural, cele două bare prezintă spre stradă desfășurările simple ale alternării parapetelor și ferestrelor, care formează împreună faţade structurale; de aceea, benzile de ferestre sunt ritmate de stâlpii faţadei, iar continuitatea orizontalelor este marcată mai ales de parapete și profilatura lor. Desfășurarea de benzi orizontale care constituie dominanta aripilor este separată de parterul comercial și public (intrarea și holul cine- matografului) printr-un registru îngust de demarcaţie – o copertină subţire plutind într-o bandă vitrată, procedeu care devine frecvent în creaţia sa ulterioară. Împreună cu coronamentul din ce în ce mai ușor al nivelelor retrase, faţadele se înfăţișează astfel într-o tripartiţie dacă nu clasică, cel puţin conformă cu descrierea lui Sullivan referitoare la zgârie-nori, în care apartamentele vin să completeze „câmpul de etaje identice”. Afirmarea marii desfășurări de orizontale a faţadelor adăpostind apartamentele – evident căutată de arhitect, după cum reiese din variantele de faţadă – se datorează și schimbărilor din planurile aripilor, nu mai puţin interesante. Este vorba despre dispariţia din faţada spre bulevard a scărilor de acces, care se retrag în curtea interioară și o ritmează, în timp ce continuă să fragmenteze orizontalitatea barei dinspre strada secundară, probabil și în ideea reducerii monumentalităţii.
Paradoxal faţă de plan, din intersecţia celor două bare se naște turnul care poartă reprezentativitatea societăţii ARO, aspectul urban cel mai neașteptat al clădirii în raport cu obișnuinţele epocii. Această îndrăzneală este realizată printr-un artificiu compoziţional greu bănuibil; turnul se naște, practic, din aripa scundă de pe strada secundară (P+4 etaje și două etaje retrase) și se înalţă cu cinci niveluri peste cornișa la bulevard a aripii înalte (P+6 și trei niveluri retrase). Procedeul e straniu – pe înălţimea a cinci niveluri, volumul turnului este numai o sugestie de faţadă, dar acest tip de „mistificare” face parte dintr-un joc expresiv pe care Horia Creangă îl va mai folosi în multe cazuri pentru a da profunzime planurilor de faţadă.
* Text preluat din „Horia Creangă. O monografie”, Nicolae Lascu, Ana Maria Zahariade, Anca Iliescu, Florinel Radu, Editura Universitară „Ion Mincu”, Bucureşti, 2019, pp. 28-30.