Atunci când vorbim despre memoria unei case, mai ales cea afectivă, ne putem gândi la ziduri ca niște membrane permeabile, capabile să absoarbă toate suntele care s-au produs vreodată între ele, cumulate de la toți oamenii cuprinși în acel spațiu determinat pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Privind (sau ascultând) lucrurile astfel, am putea spune că pereții casei de pe strada Silvestru numărul 16 poartă o încărcătură de valori aproape copleșitoare, datorită oamenilor care au locuit sau au trecut pragul acestei clădiri, de la începutul veacului al XX-lea și până în prezent. Secolul trecut, cu toate mutațiile cauzate de schimbările politice, sociale, culturale, și-a lăsat inevitabil urma asupra locuirii și în clădirea de pe strada Silvestru. Imobilul nu avea cum să scape de sub egida procesului de naționalizare din 1948 dar, după cum descrie Annie Bentoiu casa în Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1947–1959, „atâtea locuințe de acest tip fuseseră răvășite de evacuări și comasări de persoane ce nu se cunoşteau între ele, încât rămânerea acesteia în forma ei inițială era o minune în sine”. Este vorba, desigur, de forma casei așa cum o cunoaștem în cea mai mare măsură astăzi, conturată la începutul secolului al XX-lea, dar istoria locului începe cu câteva secole în urmă.

Imobilul identificat astăzi la numărul 16 pe strada Silvestru a reprezentat în trecut, într-o formă desigur diferită, locul unde erau amplasate grajdul cailor și hambarul pentru trăsuri – dependințe dintr-un vechi ansamblu al unui conac din secolul al XVIII-lea. Urmele ale fostei funcțiuni rezidă și astăzi într-un paviment de bazalt care se găsește la -1.00 m față de cota actuală a casei. Lotul pe care era dispus acest conac era inclus în mahalaua Silvestru , areal animat de confluența a două comunități etno-religioase: evreiască și armenească, fiecare cu zonă proprie de influență. Proprietarul clădirilor și terenurilor se crede a fi fost un nepot al lui J. Herter — unul dintre primii fotografi care au deschis mari ateliere de fotografie în Bucureștiul secolului al XIX-lea. La începutul secolului al XX-lea, după mai multe sistematizări care au schimbat țesutul urban al zonei prin trasarea străzii Popa Petre,  vechiul teren a fost subîmpărțit iar proprietarul a demolat conacul, intervenind și asupra vechilor dependințe cărora le-a schimbat forma, le-a supretajat și le-a închiriat ulterior, el nelocuind niciodată în aceste clădiri.

S-ar putea spune că de-a lungul vremii, această casă a fost într-o permanentă căutare a destinatarilor, în speranța unor gesturi statornice care să se contrabalanseze într-un fel condițiile exterioare fluctuante. Familia Gafencu a fost prima care a luat spre închiriere clădirea de pe strada Silvestru numărul 16, în căutarea unei locuințe în București după mutarea de la Iași. După căsătoria Elenei (Lili) Gafencu, sora lui Grigore Gafencu, cu  Mihail Jora, casa a devenit locuința soților Jora până la finalul vieții lor. Deși nu au fost implicați în procesul de proiectare a clădirii în calitate de beneficiari și nu au fost proprietarii săi (imobilul aparținând până la naționalizare lui Herter), soții Jora și-au apropriat spațiile, modelându-le în moduri discrete și totuși remarcabile de toți cei care îi vizitau — „locuinţa din str. Silvestru 16 le oglindea atât de bine personalitatea şi a fost cadrul, totodată aristocratic și prietenesc, al atâtor întâmplări muzicale…” ( Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1947–1959, Ed. Humanitas, București, 2019, p. 454). Despre atmosfera au scris mulți dintre cei fericiți să treacă pragul casei, firul comun fiind mereu ideea că nucleul casei, dincolo de orice calitate a spațiului interior, era îmbogățit de prezențele extraordinare ale soților Jora care reușeau să creeze în jurul lor un univers aparte, desprins de haosul exterior (atât cât a fost posibil).

„Spatiul rămas liber, relativ mare, permitea reuniuni prieteneşti a căror organizare a fost, ani la rând, principala bucurie a gazdelor. Cei invitați sau cei care veneau spontan, de Sf. Mihail şi de Sf. Elena, să le ureze «La mulţi ani», erau rude sau prieteni apropiați, majoritatea din lumea muzicii, dar nu numai. În anii 1949-1950, lipsurile erau prea mari ca să se poată aşeza vreo masă, dar voia bună şi umorul erau prezente; o țin minte prea bine pe Corina Gheorghiu, o personalitate foarte pitorească (aşa cum îi stătea bine unei nepoate a lui Ion Heliade-Rădulescu), oferindu-i triumfal lui Jora cadoul ei de Sf. Mihail, o raritate exotică: «Mișucă, ți-am adus o lămâie! Ça te va! (Ţi se potriveşte!)».

Peste câțiva ani, aveam să văd reuniți, la asemenea prilejuri sărbătoreşti, reprezentanți ai muzicii româneşti din toate generațiile, de la Ludovic Feldman, probabil decanul de vârstă, la cei mai tineri – frații Gheorghiu, Gheorghe Costinescu, Dan Constantinescu. Mulți erau foşti elevi ai maestrului, deveniţi muzicieni străluciti ca Paul Constantinescu, Silvestri sau lon Dumitrescu, dar şi prieteni din tinereţe ca Alfred Alessandrescu şi Emilia Guțianu, domnişoara Muzicescu sau Lisette Georgescu. Liantul între toţi aceştia era personalitatea gazdelor.”

Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1947–1959, Ed. Humanitas, București, 2019, pp. 454-455.

„Era în decembrie, anul 1947, când mama mea și cu mine sărbătoream, ca și în alte dăți, o seară de Crăciun în ospitaliera casă a familiei noastre cu Mihail și Elena (Lily) Jora. Ca de obicei, nu era multă lume prezentă, doar familia, prieteni, apropiați și copii. În salon era un brad mare de Craciun, împodobit cu globuri, beteală, lumânări, îngerași, bomboane, nuci poleite, fructe uscate și parfumate, podoabe alese de Lily cu grijă și cu gust, măiestrite unele chiar de mâna ei. Lumânările erau pe atunci toate adevărate și așteptau să fie aprinse. Când toți musafirii ne-am strâns în jurul bradului, conu’ Mihai s-a așezat la pian și a dat tonul colindelor, în timp ce Lily a aprins primele lumânări.

A urmat mult așteptatul moment al împărțirii darurilor, mai mărișoare pentru cei mici, mai micuțe pentru cei mari. Se trecea apoi alături, la o masă de Crăciun frumos împodobită, dar nu opulentă. Apoi reveneam în salon, la o cafea, la un coniac sau o viținata de casă și se începeau primele discuții.”

Mircea Carp, O seară de Crăciun la Mihail Jora

Mulțumiri familiei Guran pentru amabilitatea de a ne oferi informații prețioase despre istoria casei din strada Silvestru nr. 16.

Text: Andreea Mihaela Chircă

Foto: Andra Aron