În 1885, cu mult înainte ca genul liric să își poată desfășura manifestările artistice într-un spațiu dedicat amplu, pe măsura valorilor reprezentațiilor, s-a înființat trupa artistică sub denumirea de Compania Opera Română, întemeiată de George Stephănescu. Cu stagiuni funcționând de-a lungul timpului în clădirile unor teatre dramatice sau lirice, Opera Română a devenit teatru de stat în 1921, primind însă mai târziu un sediu a cărui construcție s-a realizat între 1952-1953. Clădirea numită atunci Teatrul de Operă și Balet București a fost proiectată de un colectiv de arhitectură coordonat de arhitectul Octav Doicescu, care a colaborat, printre alții, cu arhitecții Paraschiva Iubu, Nicolae Cucu, Dan Slavici. Arhitect cu o activitatea prolifică și valoroasă în perioada interbelică, Octav Doicescu a glisat cu usurință, în acest interval de timp, între stiluri arhitecturale diferite, de la modernism temperat cu referințe interpretate ale arhitecturii tradiționale la clădiri cu reguli de compoziție și detalii de un clasicism subtil.

Este deja binecunoscut faptul că după instaurarea regimului comunist în România, căutările arhitecturale ale tuturor practicanților au fost răsucite forțat în direcția realismului-socialist, deși pentru o vreme a existat iluzia posibilității de a continua, sub noua tutelă, linii trasate în perioada interbelică. În acest context, echipa arhitectului Octav Doicescu, a explorat sub semnul realismului-socialist moduri de a duce mai departe preocuparea deja cimentată pentru limbajul clasic și expresii monumentale. Imaginea principală a clădirii Operei a formulat direct încadrarea în idiomul ales și impus totodată: simetria perfectă, porticul grandios cu trei arce în plin cintru decalate la ordonanțe din fațadă, două basoreliefuri ample de-a stânga și de-a dreapta porticului (care au înlocuit două arce propuse în soluția inițială), înfățișând o scenă de operă (sculptori Zoe Băicoianu și Boris Caragea), și zborul unor balerini (sculptor Ion Vlad). Sala de spectacole cu 1200 de locuri a fost concepută  în tradiția de secol al XVIII-lea a sălilor italiene, cu parter, logii suprapuse și balcon pentru publicul popular*. În scenografia urbană creată pentru a evidenția Opera, marea grădină care o precedă și o introduce joacă un rol important. Aici au fost amplasate o sculptură în bronz reprezentându-l pe marele muzician George Enescu, realizată de Ion Jalea și bustul compozitorulu Gheorghe Stephănescu, fondatorul Operei Române.

*Mariana Celac, Octavian Carabela, Marius Marcu-Lapadat, București. Arhitectură. Un ghid adnotat, Ed. Simetria, București, 2005, p. 65.