„În fine, orașul: pentru noi, 𝐈𝐧𝐭𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐀𝐦𝐳𝐞𝐢, unde ne-am mutat prin 1933, când eu aveam șase ani și Martha trei. Din unghiul meu de vedere, marele avantaj al Intrării era însăși intrarea (circa 95 de metri lungime) pe care staționau exact două automobile. Unul era al nostru, celălalt – Fiatul domnului Krauss, care avea un fel de birouri la parterul de la numărul 6 (noi locuim la 2, Mircea Soare la 4, Ghiuri la 5, Tică la 6). Deci un vast teren de joacă pentru mine (pentru Martha nu, ea nu avea voie să iasă pe stradă), cu prieteni constanți, cu bicicletă, patine cu rotile – din cele zgomotoase, metalice –, cu fotbal, tenis fără plasă, poarcă și alte amuzamente. Între ele, discuțiile mai mult sau mai puțin porno sub felinar, seara, ca și șantierul de construcții, când s-a ridicat blocul de peste uliță (numerele Intrării Amzei sunt toate pe dreapta), unde noi ne jucam în toate felurile prin interiorul depozitelor de cherestea și material diverse. Mă mir și acum cum de am scăpat întregi din zbenguielile noastre în acel teren destul de periculos. […] Bibliotecile din casă îmi furnizau tot ce aș fi putut dori, mi s-au dat profesori de desen-pictură, vioară, pian, teorie și solfegiu, armonie și celelalte discipline muzicale (Mihail Jora); am fost deci solicitat la maximum atât în particular, cât și la admirabila școală care a fost Colegiul Național Sf. Sava. Când am avut cât de cât contact cu viața concretă, eram un individ destul de pregătit: limbi străine (germana și franceza), lecturi istorice, estetice, literare etc., avantajul de a fi asistat la sute de discuții interesante cu subiecte politice, economice, juridice, culturale ș.a.m.d.”

(𝑷𝒂𝒔𝒄𝒂𝒍 𝑩𝒆𝒏𝒕𝒐𝒊𝒖 – 𝑰𝒔𝒕𝒐𝒓𝒊𝒆 𝒕𝒓𝒂̆𝒊𝒕𝒂̆. 𝑺𝒄𝒓𝒊𝒔𝒐𝒓𝒊 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝑰𝒐𝒂𝒏𝒂, 𝑯𝒖𝒎𝒂𝒏𝒊𝒕𝒂𝒔, 2022)

Dincolo de clădirile reprezentative de pe Calea Victoriei, în spatele fronturilor aproape continue ca o perdea din cărămidă și beton, se găsește un mic buzunar urban — intrarea Amzei, un spațiu nebănuit, de o domesticitate discretă în care locuirea se retrage ușor de la agitația orașului. Formă urbană obișnuită pentru anumite zone ale Bucureștiului și totuși surprinzător de descoperit în arealul Căii Victoriei, intrarea Amzei a fost constituită cândva între 1911-1924, într-un context total diferit față de imaginea actuală, aflându-se într-o zonă aflată atunci într-un proces de modernizare și restructuare dinamică de-a lungul a câteva decenii. Amplasată într-o insulă urbană foarte densă, fundătura a străpuns fondul construit ajungând până în nucleu, devenind nu doar o stradă ci o curte urbană alungită, un fel de cameră exterioară, deschisă a tuturor locuitorilor din tronsonul de clădiri. Sentimentul de spațiu intim, al convivialității între toți „ai locului” este redat astfel de compozitorul Pascal Bentoiu: „Intrarea Amzei, unde ne-am mutat prin 1933, când eu aveam șase ani și Martha trei. Din unghiul meu de vedere, marele avantaj al Intrării era însăși intrarea (circa 95 de metri lungime) pe care staționau exact două automobile. Unul era al nostru, celălalt – Fiatul domnului Krauss, care avea un fel de birouri la parterul de la numărul 6 (noi locuim la 2, Mircea Soare la 4, Ghiuri la 5, Tică la 6). Deci un vast teren de joacă pentru mine (pentru Martha nu, ea nu avea voie să iasă pe stradă), cu prieteni constanți, cu bicicletă, patine cu rotile – din cele zgomotoase, metalice –, cu fotbal, tenis fără plasă, poarcă și alte amuzamente. Între ele, discuțiile mai mult sau mai puțin porno sub felinar, seara, ca și șantierul de construcții, când s-a ridicat blocul de peste uliță (numerele Intrării Amzei sunt toate pe dreapta), unde noi ne jucam în toate felurile prin interiorul depozitelor de cherestea și material diverse. Mă mir și acum cum de am scăpat întregi din zbenguielile noastre în acel teren destul de periculos. […]”. Regăsim în această descriere toată complexitatea de valențe și ipostaze ale unei străzi înfundate: curte comună, antecameră exterioară care precede intrarea în spațiul intim al locuinței, sufragerie urbană a adulților, loc de joacă al copiilor, un teritoriu fascinant la limita dintre public și privat, comun și individual, deschidere și închidere. Pe lângă fundătura ca spațiu descoperit, se remarcă, desigur, clădirile ce o definesc pe latura de est: înșurite una lângă cealaltă, formând un zid prelung care pe alocuri avansează sau se retrage discret. Micile avelole lasă loc unor scări de intrare care urcă direct din stradă pentru a ajunge la nivelul înălțat al parterului. Limbajul arhitectural eclectic al fațadelor, cu tencuială care imită bosaje masive de piatră, oferă coerență întregii compoziții și distinge totodată „comunitatea” de clădiri față de restul zonei, oferindu-i o personalitate aparte. Dintre toate aceste imobile, cel de la numărul doi poartă o serie de valori imateriale datorate prezenței compozitorului Pascal Bentoiu. „Tatăl meu, Pascal Bentoiu, și-a petrecut toată copilăria în casa tatălui său, situată pe Intrarea Amzei 2, casă care există și acum și despre care ne-a vorbit foarte, foarte mult. Acolo a început să facă muzică, să cânte la vioară, să cânte la pian, să-și urmeze studiile de compoziție, studii de pictură […] deci acea casă a fost casa formatoare.” (Ioana Bentoiu)

Text: Andreea Mihaela Chircă

Foto: Andrei Mărgulescu