Sala Dalles a fost un spațiu de referință în viața culturală bucureșteană din perioada interbelică și postbelică. Istorie excepțională a clădirii fundației Ioan I. Dalles a început în 1930, când Horia Teodoru, alături de colaboratorii ingineri Aurel Beleş şi Dumitru Marcu, au câștigat un concurs public de proiecte cu o soluție înscrisă în liniile unui modernism temperat, dar demonstrând o identitate puternică. Fațada cu formă curbilinie care „îmblânzea” ridigitatea cadrului general, pilaștrii solemni care prin prelungirea lor în înălțime și prin repetiție impuneau un ritm echilibrat și stabilitate în structura compozițională, simetria, măsura controlată și monumentalitatea moderată — toate acestea sunt doar câteva din aspectele definitorii pentru limbajul arhitectural folosit la exteriorul clădirii. La interior, sălile beneficiau de ample suprafețe vitrate, sprijinite pe structuri metalice, care permitau condiții optime de iluminat pentru expoziții și alte acte culturale. Imobilul era compus din trei spații dedicate expozițiilor de pictură, sculptură, arhitectură şi un auditorium. Efervescența activităților culturale desfășurate în spațiile generoase ale fundației Ioan I. Dalles între 1932 (anul inaugurării) și 1940 a fost demonstrată de calitatea actelor artistice și de cifrele impresionante, aici fiind organizate 873 conferinţe, 303 şedinţe de filme culturale, 616 concerte, 204 expoziţii de pictură şi sculptură.

Multiplele transfomări arhitectural-urbanistice prin care a trecut Bucureștiul în anii 1950 aveau să vizeze, inevitabil, și bulevardul I.C. Brătianu (astăzi General Gheorghe Magheru), fiind una dintre arterele de circulație principale ale orașului. În continuarea operațiunilor începute încă din perioada interbelică prin care au fost introduse pe bulevard densități ridicate, regimuri mari de înălțime și fronturi continue ale imobilelor, unele intervenții din anii 1950 au prelungit liniile moderniste, tutelate însă de autoritatea socialistă. Aceste mutații implicau, desigur, și demolări parțiale sau totale, în acest proces fiind prinsă și clădirea fundației Dalles. Blocul-lamă care a completat ca o plombă urbană frontul bulevardului, înlocuind scuarul din fața Sălii Dales și tăind volumul principal al clădirii, a fost proiectat în 1959 de o echipă coordonată de arhitectul Octav Doicescu. Deși au fost nevoiți să răspundă noilor directive de proiectare, arhitecții au încercat să  păstreze nu doar referințele la modernism, ci să includă și unele aluzii la vechea formă (primele două niveluri ale imobilului-lamă corespund vechilor înălțimi ale Sălii Dalles). Pentru a se raporta la contextul preexistent, noua clădire a preluat alinirea și înălțimea cornișei de la imobilul cu care se învecina pe latura sudică – Blocul Creditul Minier, un edificiu remarcabil proiectat în anii 1933 de arhitectul State Baloșin. Deși forma arhitecturală a Sălii Dalles s-a schimbat considerabil, activitatea a continuat, demostrând între anii 1960-1989 o incredibilă complexitate a peisajului cultural, plin de contradicții și fenomene neobișnuite generate de încărcătura politică a acestui loc.  Sala Dalles a reușit ca, în ciuda rolului de recipient ideologic, să nu se lase contaminată doar de expoziții si evenimente cu caracter omagial, ci să privească vădit și curajos spre scena artistică internațională (dovadă fiind, spre exemplu, o mare expoziție dedicată lui Henry Moore sau prezentarea în repetate rânduri a operelor unor pop-artiști americani).

Sala Dalles a fost nu doar un spațiu consacrat, care oferea oricărui artist expus un mare grad de validare, ci și un important loc de întâlnire a bucureștenilor cu personalități de marcă ale culturii secolului trecut. După 1990 au existat multiple încercări de resuscitare a activității culturale la nivelul de altădată și deși pentru o vreme acest spațiu a rămas înghețat și nefuncțional, există un incredibil potențial latent care trebuie reactivat.