Sala Palatului

În dialogul complicat pe care Bucureștiul contemporan îl poartă cu patrimoniul socialist, s-ar putea spune că ansamblul Pieței Palatului (format din Sala Palatului, parcul, spațiul urban adiacent, blocurile de pe străzile Ion Câmpineanu și Stirbei Vodă) a reprezintat o expresie arhitectural-urbanistică lăudabilă pentru momentul apariției sale. Proiectele de restructurare urbană care au schimbat radical configurația zonei făceau parte dintr-o serie amplă de operațiuni menită să transfigureze capitala sub noul regim și să materialiazeze idealuri socialiste la nivel arhitectural prin clădiri reprezentative ale unor instituții de prestigiu. În spiritul prima etape de reconstrucție postbelică, s-a optat pentru o intervenție cu valoare simbolică, implantată în centrul istoric al orașului. Terenul din spatele Palatului Regal, unde s-a aflat reședința regală denumită „Casa Nouă” (clădirea în care a fost arestat Mareșalul Ion Antonescu în timpul evenimentelor de la 23 august 1944, distrusă de bombardamentele germane survenite a doua zi) s-a dovedit a fi un amplasament favorabil pentru realizarea unui amplu centru de congrese, conferințe și spectacole. Sala Palatului a fost construită între anii 1959 și 1960 de către arhitecții Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Ignace Serban în colaborare cu inginerii A. Cișmigiu și D. Badea pentru structură, inginerii Alexandru Anton Necșulea și N. Wegener pentru acustică, inginerii A. Băilescu și V. Marinescu pentru instalațiile electrice și iluminat. Aceasta clădire devenită piesa principală a pieței extindea Palatul Regal (transformat în muzeu de artă) prin volum rectangular solid și sever, cu fațade sobre tratate monumental, cu referințe la limbajul clasic și unele linii moderniste (toate sub semnul puternic al realismului-socialist asumat în totalitate de către autorii săi). Imagine exterioară devenită emblematică, marcată de ritmul pilaștrilor colosali care susțin cupola aplatizată, a transformat Sala Palatului într-unul dintre importantele repere ale arhitecturii bucureștene, elocvent pentru etapa în care a apărut în peisajul capitalei.