Clădirea de pe strada Sfântul Constantin nr. 27 poartă în materia zidurilor sale amintirea unei lumi trecute cu valori nebănuite, care se păstrează mai presus de aparența actuală deteriorată, o lume posibil de reconstruit astăzi din amintirile bogate ale pianistei Liana Șerbescu. Casa — sanctuar familial, muzical ocrotit de prezența pianistei Silvia Șerbescu și a soțului său, ing. Florian Șerbescu, loc al copilăriei idilice a Lianei Șerbescu — a fost construită în anul 1932 și a fost locuință a familiei până în 1962. Așa cum casele sunt resimțite uneori ca un membru al familiei, având vieți legate intrinsec și parcursuri care se influențează reciproc, așa și căminul Șerbescu a urmat firul momentelor de bucurie, de zbucium, idealurile și greutățile celor pe care i-a adăpostit. Mai mult, toate aceste conexiuni formate între locuitor, locuință și loc nu se restrâng doar la spațiul intim al casei și grădinii, ci trec dincolo de porta de intrare, cuprinzând contextul imediat. Așa cum descrie pianista Liana Șerbescu, cadrul locuirii a fost marcat de repere apropiate casei copilăriei, strada Sfântul Constantin fiind mărginită de biserica Sfântul Constantin și Elena, pe de o parte și Parcul Cișmigiu la capătul opus. Pe lângă acestea, harta mentală a fost încărcată treptat cu o serie de locuri însemnate, generatoare de povești care animau traseele zilnice, transformându-le în ritualuri cotidiene: izvorul lui Sissi Ștefanidi, izvorul Mihai Eminescu, mica „cetate” care veghează parcul din punctul cel mai înalt și multe altele. Fiind atât de apropiate casei, s-a putea spune că toate acestea deveneau anexe/„camere urbane” ale clădirii de locuit, prelungiri exterioare ale spațiilor familiei.

Revenind însă punctual la numărul 27 pe strada Sfântul Constantin, regăsim în fotografiile de arhivă ale familiei imaginea edificiului în forma sa neatinsă de trecerea timpului și intervențiile agresive, în contururile sale curate, așa cum au fost gândite de arhitect și beneficiari. Liniile clare, moderniste au făcut ca edificiul să își facă simțită prezența în fondul construit anterior apariției sale (constituit preponderent de la finalul secolului al XIX-lea și până în perioada interbelică). Dintre gesturile arhitecturale deosebite, se remarca volumul vitrat care tăia colțul principal al clădirii, rotit cu 45° față de planul fațadei, ieșind discret în consolă ca și când ar purta un dialog aparte cu cartierul. Elementele sale de feronerie, cu subîmpărțiri rectangulare de diferite dimensiuni, formau o compoziție Art Deco ce individualiza puternic edificiul și lăsa printr-o transparență controlată să se întrevadă interiorul, având totodată un corespondent simplificat și la nivelul străzii, prin gardul din fier scund ce lăsa mica grădină de primire să întâmpine privitorul exterior. Consola care părea că plutește deasupra terasei era o altă notă distinctivă a clădirii (pierdută astăzi din cauza închiderii neconforme). Pe lângă materia construită, plantele agățătoare care se extindeau din pământ și până pe terasă, formând în urcarea și curgerea lor o grădină verticală, dădeau la rândul lor un farmec particular care îmbogățea peisajul construit.

Lumea interioară a casei poate fi astăzi reconstruită privind fotografiile vechi și alunecând pe firul de păianjen al memoriei afective. Dincolo de orice descriere arhitecturală, atmosfera este redată elocvent de pianista Liana Șerbescu care rețese imaginea salonului luminat de prezența mamei sale astfel: „sanctuarul muzicii – camera din față, unde o vedeam pe mama de la distanță așezată la pian. Era ca o icoana în lumea ei îndepărtată, revărsând unde de muzică din concertul Nr. I de Liszt sau din Appassionata de Beethoven. Deasupra pianului se afla o etajeră cu fotografiile celor trei profesori venerață de la Paris: Alfred Cortot, Lazare Lévy si M-me Blanche Bascourret de Guéraldi. În fața Mamei atârna un portret mare al bunicii mele, Eliza Chelaru Bunescu. O priveam cu evlavie din pragul ușii, apoi mă întorceam în camera mea la caietele mele de colorat și Abziehbild-uri”. Camerele casei însuflețite de oameni și piane au alcătuit pentru o vreme un „cuib fericit” în care viața de familie și muzica s-au putut împleti armonios, într-un cadru idilic.

Text: Andreea Mihaela Chircă

Foto: arhiva familiei Șerbescu, prin bunăvoința https://aiciastat.ro