Ștefan Niculescu – compozitor, muzicolog, academician și profesor român, născut în municipiul Moreni din județul Dâmbovița, la 31 iulie 1927. În 1936 s-a mutat în București, unde a fost elev al Liceului „Mihai Viteazul” (1938-1946) și ulterior student al Academiei de Muzică, pe care a absolvit-o în 1957. În perioada 1960-1963 a fost cercetător în cadrul Institutului de Istoria Artei din cadrul Academiei Române, iar în 1963 a devenit cadru didactic al Universității Naționale de Muzică din București (pe atunci Academia de Muzică din București), unde a predat Compoziție și Analiză muzicală. Între anii 1966-1969 a participat la Cursurile Internaționale de la Darmstadt, unde a revenit în 1993 în calitate de profesor. În 1971-1972 a fost compozitor în rezidență al Deutscher Akademischer Austauschdienst, iar de-a lungul carierei a susținut conferințe în Zagreb, Paris, Valencia sau Darmstadt. În 1991 a fondat Festivalul „Săptămâna Internațională a Muzicii Noi” din București, iar în 1993 a fost numit membru corespondent al Academiei Române, ulterior devenind membru titular al instituției, în 1996. Printre distincțiile importante pe care le-a obținut se numără Premiul Herder (1994) și Premiul pentru muzicologie al Academiei Franceze (1972). În 2001 a fost numit prorector onorific al Universității Naționale de Muzică din București. S-a stins din viață în 2008, lăsând în urmă o creație diversă, din care amintim lucrări precum Heteromorphie pentru orchestră (1967), Aforisme de Heraclit (1969), Ison I (1973), Ison II (1975), Echos I pentru vioară (1977), Sincronie II pentru orchestră (1981), Invocatio (1988), Axion pentru cor de femei şi saxofon (1992). Dintre scrierile sale, amintim studiile Eterofonia (1969), O teorie a sintaxei muzicale (1973), Între individual şi general (1983), Un nou spirit al timpului in muzică (1986), dar și Reflecţii despre muzică (1980).

Petre Fugaciu