Imobilul ARO Palace

Ca și în cazul primului imobil ARO (de pe Bulevardul Magheru), proiectul Imobilului ARO Palace de pe Calea Victoriei trece prin mai multe variante, cu ajutorul cărora se poate reconstitui un parcurs plauzibil al concepției acestui nou tip de imobil de raport proiectat de echipa Creangă.

Este evident că proiectul trebuia să răspundă concomitent mai multor cerinţe, nu neapărat ușor de împăcat. Pe de o parte stătea reprezentativitatea Societăţii ARO, pentru care trebuia găsită o continuitate formală cu imobilul precedent, iar pe de altă parte se găsea rentabilizarea parcelei, ale cărei formă și regim de construcţie erau mult mai puţin ofertante pentru reprezentativitatea clădirii decât terenul de pe bulevardul Magheru. De aceea, Creangă este nevoit să caute o altă expresie și o altă tipologie de imobil decât cele pe care le pusese în lucru în proiectele de imobile anterioare.

Reprezentativitatea o caută în expresia clădirii anterioare, în care turnul înalt și articularea lui verticală sunt folosite ca „imagine de marcă” a societăţii. Dar, în imposibilitatea construirii unui turn, marca societăţii se va transforma într-o perdea de șaptesprezece lamele masive de beton (de fapt nestructurale, dar nici asimilabile unor brise-soleils) la Calea Victoriei – o imagine austeră, dar inconfundabilă.

În spatele ei și accesibile printr-o curte de primire adâncă și elegant amenajată cu portice laterale, se găsesc atât spaţiile publice ale societăţii, cât și cele 83 de apartamentele, de mărimi foarte diferite (de la garsoniere la cinci camere) și, cu excepţia celor dinspre Calea Victoriei, mai modeste ca suprafeţe. Repartizarea lor în forma constrângătoare a planului imobilului, mai ales în îngustimea barelor laterale, este însă un adevărat exerciţiu de virtuozitate, pentru că, în final, toate sunt niște apartamente moderne foarte simple, în mare parte decomandate, perfect funcţionale, accesibile fie prin palierul scării, fie printr-un coridor luminat pe o parte, un fel de cursivă închisă. În condiţiile unor asemenea dificultăţi de rezolvare a apartamentelor, prezenţa scărilor de serviciu e oarecum paradoxală; dar tocmai în căutarea unei maxime raţionalizări a suprafeţelor, scări și accese de serviciu sunt prevăzute doar la apartamentele mai mari, reducând astfel circulaţiile interioare din apartamente. În parter și primul etaj, cele două bare identice perpendiculare pe stradă sunt formate din apartamente mici, accesibile prin nodurile verticale ale circulaţiilor principale, situate în capetele barelor; din etajul 2, nodurile încep să deservească și apartamentele care compun bara asimetrică dinspre stradă (două apartamente mari la stradă și unul mai mic spre curte); în etajul 5, compoziţia se închide prin apariţia celor două apartamente simetrice de pe latura din spate, accesibile prin nodurile verticale din capetele barelor laterale. Cu excepţia apartamentelor din bara dinspre stradă, toate încăperile sunt luminate prin cele două curţi interioare, cea de primire și cea de peste sala ghișeelor. Cele două curţi foarte înguste dintre bare și marginile laterale ale parcelei luminează și aerisesc numai coridorul de acces la apartamente din fiecare etaj.
Organizarea spaţială a acestui imobil este singulară din multe puncte de vedere – de la simetria volumetrică desfășurată în spatele corpului dinspre Calea Victoriei la tipurile de apartamente, mai modeste și fără căutări spaţiale deosebite, dar perfect igienice și moderne, care trimit spre neutralitatea apartamentului standard. Este inutil să căutăm modelul după care s-ar fi ghidat Horia Creangă în proiectarea acestui imobil. Este mai degrabă vorba despre rezultatul unui exerciţiu de proiectare dificil și nou, care rezolvă problema reprezentativităţii unei societăţi, exploatând la maximum și cu raţionalitate pragmatică adâncimea greu construibilă a unei parcele urbane foarte adânci.

Text preluat integral din „Horia Creangă. O monografie”, Nicolae Lascu, Ana Maria Zahariade, Anca Iliescu, Florinel Radu, Editura Universitară Ion Mincu, București, 2019, pp. 54-56.