Interviu cu Edit Gogolak, sora compozitorului Tiberiu Olah

Fratele meu, Tiberiu Olah, a locuit la București în trei imobile. După ce a terminat studiile la Moscova, în ’54, a locuit pe Calea Victoriei nr. 93. Până în 1959, când s-a căsătorit cu Ivonne Săucan și s-au mutat pe Dionisie Lupu 65; acolo au locuit, într-o locuință destul de modestă, 20 de ani. Deci din 1960 până în 1980. În 1980 s-au mutat pe Bulevardul Dacia 11, fostul 57 (așa figurează în toate actele oficiale), etajul 2, într-o locuință mai spațioasă decât cea care era pe Dionisie Lupu –trei camere, o baie și o galerie unde au fost partiturile, cărțile și o boxă pe care au transformat-o în bucătărie. Și mai era bucătăria mică, care era la parter, cu baia și cu toaleta.

Când s-a întors de la Moscova a locuit pe Calea Victoriei. Era proprietatea dumnealui?

Eu cred că era o locuință de la stat. Cei care absolveau în Uniunea Sovietică la acea vreme probabil primeau o locuință. I s-a repartizat oficial, nu era un imobil cumpărat de el. Era o garsonieră – o cameră și o baie, nici nu știu dacă era bucătărie… era un imobil modest, dar într-o vilă construită, cred, la începutul secolului trecut și era drăguță. Pentru el era important să aibă pianul și biblioteca, un mic spațiu în care să poată să lucreze, pentru că pentru el muzica era cel mai important lucru în viață.

Împreună cu soția, maestrul Tiberiu Olah s-a mutat apoi pe strada Dionisie Lupu, la nr.65.

Era o locuință repartizată de stat, oficial nu era apartamentul lor propriu, nu s-a cumpărat. Două camere, o baie și un mic antreu unde s-a gătit. Locuința era foarte mică, era la parter și mi-a spus fratele meu că hidroforul era sub ei și apartamentul era zguduit de acest tremolo puternic care funcționa zi și noapte. Era glumeț și mi-a spus: „cred că m-a și ajutat la compozițiile mele acest lucru!”. Era, parcă, o alarmă permanentă. Așa îmi amintesc. Eu sunt cu 16 ani mai tânără decât a fost el și aveam șase ani, nici nu știu dacă eram școlăriță când a plecat la Moscova. În Cluj a urmat doi ani la Conservator și după aceea a plecat la Conservatorul „Ceaikovski” din Moscova și acolo s-a apucat din nou, deoarece la Cluj era la pedagogie. Și a reluat cursurile, din anul I, în total studiind cinci ani la Moscova.

Pe Dionisie Lupu era un spațiu restrâns, o cameră cu pianină și bibliotecă, iar cealaltă cameră era dormitorul. Tot așa, micuță, parcă ar fi fost o garsonieră… Nu a fost prea luxos, dar prietenos și o atmosferă inteligentă… muzică peste tot: discuri, pianina, pick-up, casetofoane. Numai muzică simfonică. Spunea că în muzica ușoară totul este furat, este „plagiat”. „Tot ce e muzică ușoară, chiar ușoară este” – nu o prea aprecia, dar vorbea frumos de Johnny Răducanu, care cred că se întorcea din America – mare improvizator. Și despre Aura Urziceanu.  Muzica simfonică contemporană, de avangardă sau dodecafonică, cred că acestea erau cele mai profunde preocupări de-ale lui.

De ce s-au mutat din casa din strada Dionisie Lupu?

Deoarece era o locuință mică și zgomotoasă. Au crezut inițial că aceasta e mai spațioasă, mai prietenoasă, dar după aceea s-a înmulțit circulația pe bulevardul Dacia și cred că acest lucru nu prea era în folosul dumnealui; mi-a spus că el creează mai mult noaptea. Aproape toate lucrările au fost realizate noaptea. Ziua a dormit.

Avea un astm destul de serios și locuința fiind veche – cred că este în patrimoniu și acum, nu se pot renova, restaura… problema cu apa, cred că țevile au fost vechi și nu s-au înlocuit… Știam de existența unor scrisori adresate primăriei. Voia să se mute într-un apartament mai sănătos decât acesta care s-a vândut după aceea; l-a cumpărat în ’91, a stat din ‘80 până în 2002 în acest apartament. După revoluție și după moartea soției, a cumpărat locuința cu 100.000 de lei în bani vechi,.

În ultimii doi ani eu l-am adus la Târgu Mureș, fiind medic și lucrând la UMF ca și conferențiar universitar. În acest fel l-am putut îngriji mai mult decât la București și, suferind o apoplexie cerebrală în ’98, după moartea soției, el și fizic și sufletește era, oarecum, debusolat, deci avea nevoie de îngrijirea mea. Doi ani a stat la mine la Târgu Mureș. Lucrurile nu au mers prea bine, deoarece femeile care l-au îngrijit, mai mult l-au exploatat decât l-au îngrijit, așa încât l-am readus la mine după o perioadă scurtă. A murit la Târgu Mureș, în spital, la secția de Terapie Intensivă.

Unde compunea maestrul Tiberiu Olah?

La Gruiu, o comună învecinată cu Snagov, unde au cumpărat o căsuță țărănească, au modernizat-o, au mobilat-o. Deci la București cred că nu erau condițiile identice cu cele din Gruiu și cât era soția fratelui meu mai sănătoasă și nu șchiopăta, conducea (el nu conducea niciodată) și se duceau la Gruiu. Acolo stăteau vara și acolo cred că a compus cele mai multe lucrări de-ale lui. Era ultima casă din comună – mai există, era proprietate personală, s-a vândut, după moartea lui Ivonne, după 1998.

De când aveau această casă?

Eu cred că din sfârșitul anilor ’70, începutul anilor ’80, atunci el era la apogeu și avea un câștig mai substanțial, din banii câștigați din muzica pentru filme.

Compunea doar la Gruiu?

Nu numai, și la București. După Revoluție nu prea s-au mai dus la Gruiu și, din păcate, casa s-a degradat oarecum…

La București scria noaptea. Când era tânăr compunea cu o pianină care este la mine acum. Și mi-a spus că în ultimele decenii nu a mai compus cu pianina. Nu era prea vorbăreț, vorbea doar despre muzică. Mai târziu, după moartea soției nu a mai compus nimic. Absolut nimic.

Vă amintiți dacă avea invitați din lumea muzicii? Cu cine era prieten?

Cu Doru Popovici, cu Aurel Stroe. Era în același an de studiu cu Anatol Vieru și erau buni prieteni la începuturile lor, după aceea cred că era o mică concurență, deoarece erau amândoi talentați sau soțiile nu se înțelegeau. Oarecum e cețoasă treaba asta, dar la începuturile începuturilor era bun prieten cu Anatol Vieru, cu Aurel Stroe, cu Doru Popovici. Ei erau cei mai apropiați de fratele meu. Restul profesorilor de la universitate erau mai în vârstă. Era bun prieten cu Octavian Lazăr Cosma. Și avea mulți prieteni și din alte țări – din Polonia, din Ungaria, din Franța și Germania. Având o bursă DAAD în Berlinul occidental, a stat acolo un an, după aceea încă un an și avea compozitori germani cu care s-a împrietenit și care au venit în vizită. Din păcate nu știu numele lor, au fost mulți colegi din breasla lui.

Mi-a spus Ivonne că, din păcate, casa nu era gândită pentru primirea unui musafir. Oaspeții stăteau la hotel și după aceea mergeau la restaurant, așa mi-a spus cumnata mea. La Athenee Palace, așa se numea pe vremuri. Ivonne zicea – glumeț – că holul este construit de fratele meu, atâția bani s-au dus pentru cinele și ospețele acestea fabuloase. Probabil s-a mâncat bine, s-a băut cum trebuie. Și la premiere, de multe ori a fost invitată toată orchestra și atunci banii primiți s-au și dus.

Era bun prieten cu dirijorul Marin Constantin; Ivonne și cu fratele meu au fost nașii fiului lui, când s-a căsătorit. El [Ion Marin] este dirijor în Elveția. Era bun prieten și cu Sergiu Nicolaescu – au fost împreună în Italia, într-o călătorie lungă, de o lună, așa știu. Erau buni prieteni, nu știu cum și unde s-au împrietenit, dar artiștii sunt legați între ei, prin artă și prin măiestria artistică.

Interviu de Petre Fugaciu