Strada Povernei se afla într-o zonă dinamică, mai agitată; deci, ca sit, nu mai putem să vorbim de mahalaua Bucureştiului, ci de o clădire aflată în apropierea centrului oraşului. Nu trebuie să ne imaginăm că acum 100 de ani centrul Bucureştiului avea bulevarde şi clădiri înalte! Erau amplasamente cu cel mult două, trei niveluri, având în vedere că se utilizau planşee de lemn şi zidărie de cărămidă.

Casa în sine are unele pretenţii de arhitectură – planul a fost realizat, cred, de unul din arhitecții, cei mai numeroși, cu studii în străinătate, un tehnician foarte bun, așa cum l-am numi astăzi, care se pricepea să realizeze o partiţie funcţională a spaţiului. Casa se înscrie în genul numit probabil pe vremea respectivă „vilă orăşenească”, care beneficia de un spaţiu strâns faţă de casele vecine, având în schimb în faţă posibilitatea unei expuneri avantajoase. Aparține în mod clar unor oameni mai înstăriţi; din ce reiese din documentaţia pe care o avem la dispoziţie se poate vedea un hol central care ar putea fi mai înalt decât camerele laterale şi care are probabil două camere în stânga, două camere pe dreapta, baia pe o parte şi bucătăria pe cealaltă parte. Înălţimea este una generoasă, eu consider camerele ca având între 20-25 metri şi cred că Dinu a avut la dispoziţie un spaţiu larg, în care a putut să să se joace, să alerge, să cânte la pian, să exerseze şi probabil să beneficieze de pe urma vizitelor pe care le primeau părinţii săi – contacte sociale care cred că i-au format un caracter artistic magnanim.

Arh. Radu Tudor Popa