Activitatea lui Emanuel Elenescu (1911 – 2003), dirijor, compozitor și profesor, se confundă cu scena şi muzica românească pe un amplu interval, de peste şase decenii, fiind sinonimă cu istoria Formaţiilor Muzicale Radio România: nenumărate concerte, mii de minute de înregistrări pentru Fonoteca Radio, zeci de prime audiţii ale lucrărilor compozitorilor români, un repertoriu uriaş din literatura universală, sute de tinere talente care au crescut cântând sub bagheta sa.

Faimos om de spirit, Emanuel Elenescu rămâne unul dintre cei mai iubiţi dirijori români din a doua jumătate a secolului XX, atât din perspectiva publicului, cât şi a membrilor orchestrelor cu care a colaborat.

Născut la Piatra Neamţ în 8 martie 1911, a studiat la Conservatorul din Iaşi (Dirijat cu Antonin Ciolan şi Fagot sub îndrumarea lui Ion Vasilescu). Ca dirijor a debutat în 1938, la Ateneul Român, cu Orchestra Simfonică Radio, în program figurând propria sa Rapsodie română pentru vioară şi orchestră. Iniţial fagotist în Orchestra Radio (1933-1938 şi 1947-1950), dar şi profesor de fagot la Conservatorul din Iaşi (1938-1947), artistul a devenit dirijorul al Corului Radio (1950-1952), pentru ca între 1952 şi 1977 să trăiască cel mai consistent capitol al carierei sale: ca dirijor al Orchestrei Naţionale Radio, cu care a continuat să colaboreze constant şi mult după pensionare (în martie 2001 s-a aflat în fruntea Orchestrei când a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii celor 90 de ani). Deşi i s-a oferit ocazia de a se stabili definitiv în Germania, a ales să continue în România. Între 1993 şi 1996 a condus, ca dirijor principal şi director, Filarmonica din Braşov.

Emanuel Elenescu a avut ocazia să-i cunoască pe Şostakovici şi Haciaturian şi să colaboreze cu solişti de faimă precum Henryk Szeryng, Salvatore Accardo, Aldo Ciccolini, Mstislav Rostropovici, Annie Fischer sau Jeanne Loriod.

Creaţia compozitorului Emanuel Elenescu include Variaţiuni simfonice, Uvertura festivă, lucrări concertante pentru vioară și pian şi creaţii vocale. Din această perspectivă, a primit Menţiunea I (1937) şi Premiul al III-lea (1938) la Concursul de Compoziţie „George Enescu”.

Muzicologul Viorel Cosma, între cei care l-au cunoscut îndeaproape, descrie astfel profilul dirijoral al lui Emanuel Elenescu: „Dispunând de un auz absolut, s-a impus prin perfecta pătrundere a partiturilor, prin exactitatea şi puritatea ţesăturilor armonice, polifonice, orchestrale, prin rigurozitatea ritmurilor (mai ales în muzica românească). Fără o gestică spectaculoasă dar eficientă, Elenescu şi-a cucerit instrumentiştii şi coriştii prin naturaleţea discursului muzical, prin expresivitatea frazelor, prin construcţia echilibrată a interpretărilor. Plăcerea de a face muzică şi de a lucra relaxat cu partenerii (din care nu lipseau glumele, anecdotele, replicile spontane pline de har) l-au înscris printre dirijorii români de cursă lungă cei mai solicitaţi, având o prioritate recunoscută pentru repertoriul autohton (prin amploare şi diversitate stilistică).” („Interpreţi din România”, lexicon)

Emanuel Elenescu ne-a părăsit în 17 iunie 2003, la vârsta de 92 de ani, în garsoniera lui situată pe Strada Popa Tatu la nr. 80, nu departe de Radiodifuziunea Română, căreia i-a dedicat o mare parte a existenţei sale artistice.

Ştefan Costache