„Magic violonist” – iată o formulă prin care era caracterizat cândva, cu deplină îndreptățire, artistul născut în 8 octombrie 1923 la Bucureşti, într-o familie de muzicieni de etnie romă, a cărei tradiţie era cunoscută cu un secol în urmă. Faima internaţională incontestabilă de care s-a bucurat Ion Voicu (1923 – 1997) a ținut de talentul copleşitor, virtuozitatea excepţională şi de repertoriul pornind de la Bach şi ajungând la Enescu, Jora, Prokofiev şi Ravel. Prezenţă scenică impozantă şi sobră, Ion Voicu a etalat o violonistică spectaculoasă, strălucitoare, radiind claritate – de la acurateţea intonaţiei şi articulaţie şi până la viziunea stilistică şi construcţia formală, arhitecturală. Se poate vorbi despre un „sunet Voicu” – intens, transmițând tensiune expresivă și avânt, marcat de vibratoul său febril, inconfundabil.

Ion Voicu a început studiul viorii la 5 ani, printre cei care l-au îndrumat numărându-se  George Enacovici, Garabet Avakian și Vasile Filip. De asemenea, s-a bucurat de atenția și sfaturile lui Enescu însuși, atât la București, cât și la Sinaia; iar la Conservatorul din Moscova, și-a desăvârșit formarea cu  Abram Iampolski şi David Oistrah, de ultimul legându-l și o strânsă relație de prietenie.

În 1940 a devenit membru al Orchestrei Radio, un an mai târziu debutând ca solist la Ateneul Român. În 1946 i se decernează Premiul Enescu-Menuhin. Devine solist al Filarmonicii bucureştene în 1951 (instituţie pe care a şi condus-o, ulterior, între 1972-1972). Din 1956 a cântat pe celebra vioară Stradivari Elder din 1702, deținută în trecut de Joseph Joachim, care în prezent poartă şi numele său, cumpărată de statul român special pentru a fi cântată de artist. Ion Voicu a evoluat în mod obişnuit pe marile scene din Europa, cele două Americi și Asia. În 1969 a contribuit la fondarea Orchestrei de Cameră „Bucureşti” (care astăzi se numeşte  „Bucureşti – Ion Voicu”), afirmându-se şi ca dirijor.

„Joaca – spunea într-un interviu -, plăcerea de a însufleți lemnul mort cu patru strune a devenit muncă, multă muncă, îndârjită. Ore în șir de exersare pentru o simplă apogiatură.. Zile la rând pentru un tril… Fără chin, frumusețea nu se naște!”

A făcut parte din juriile celor mai bine cotate competiții violonistice („Ceaikovski” de la Moscova, „Carl Flesch” de la Londra, „Sibelius” de la Helsinki, „Regina Elisabeta” de la Bruxelles).

O imagine relevantă despre forța lui expresivă o dau, între altele, înregistrările realizate pentru casa Decca, între 1965 și 1972 (Concertele op. 64 de Felix Mendelsohn și op. 26 de Max Bruch – cu Orchestra Simfonică din Londra dirijată de Rafael Frühbeck de Burgos – și creații camerale semnate de Prokofiev, Milhaud, Debussy, Ravel, Ysaÿe și Enescu – Sonata a II-a op. 6 -, în compania pianistelor Monique Haas și Victoria Ștefănescu), dar și albumele realizate pentru Electrecord. De asemenea, versiunea sa dată Concertului nr. 1 de Niccolò Paganini (cu Orchestra Filarmonicii din Dresda dirijată de Heinz Bongarz, lansată în 1964) este considerată de referință. Toate imprimările lăsate în urmă reflectă stilul său plin de căldură, intensitate, strălucire, o probă de excelenţă violonistică nealterată de trecerea timpului.

Ștefan Costache