Interviu cu pianista Adriana Toacsen despre locuința profesoarei Ludmila Popișteanu
Cum era organizat apartamentul din cunoscutul bloc Aro/Patria?
Cred că era la etajul trei, dacă îmi amintesc corect, pentru că de obicei foloseam scările. La coborâre, mai degrabă decât la urcare, căci aveam multe de gândit după lecție. Se intra într-un hol mic care dădea într-un salon, de-a dreptul. Era o cameră suficient de mare încât să încapă două piane! Ceea ce era destul de spectaculos pentru vremea respectivă. E adevărat că mai văzusem asta, dar nu cu două piane; profesoara mea de la liceu, Ada Ulubeanu, avea un pian și o pianină în salonul de acasă, însă aici erau două piane mari. Din salon apoi ajungeai în celelalte camere ale apartamentului – bucătărie, dormitoare… Era o cameră frumoasă, primitoare. Când nu venea să stea lângă noi și voia să ia distanță – ca să audă mai bine sau ca să se implice mai puțin, să ne lase puțin pe picioarele noastre – stătea pe o canapea. Camera era ticsită cu niște scaune, toate fiind mobilă veche, frumoasă, mobilă stil. Iar relația dintre cele două piane recunosc că nu prea mi-o mai amintesc acum, eu am avut parte de această colaborare doar până aproape de paisprezece ani, când dânsa, din păcate, s-a stins. Îmi amintesc că se cânta pe amândouă, am această imagine: cu mine cântând pe oricare din ele și a unor audiții care se făceau înainte de diverse evenimente la dânsa. Era simpatic un asemenea salon primitor în care să se poată face așa ceva – audițiile înainte de un concurs – și să ne adune laolaltă.
Cum vă amintiți atmosfera apartamentului?
Era o atmosferă caldă, luminoasă. De fapt, ne imprimăm asupra casei propria personalitate. Doamna Ludmila Popișteanu era o persoană teribil de calmă și caldă, pretențioasă în ceea ce privește aproape orice, de la ce faci, cum te porți, cum răspunzi, cum îți organizezi timpul și viața. Îmi amintesc că se discuta și despre cât, când, cum studiezi, ce asculți. Se vedeau CD-urile în casă, a fost o super discuție despre asta, când eram încă destul de mică (undeva pe la clasa a V-a), și pe care, probabil, nu o să o uit multă vreme, când m-a întrebat cu cine am ascultat o anumită piesă. Și eu nu am știut să îi dau prea multe variante, nu ascultasem cu prea mulți, aveam discurile din casă, care erau dinainte de a apărea eu. Și am primit o morală foarte elegantă, dar care m-a făcut să mă simt îngrozitor de rușinată realizând cât de mult îmi lipsea faptul că nu puteam să îmi extind orizonturile către ce se întâmpla la momentul respectiv în lumea muzicală, căci noi nu aveam parte de YouTube (ce grozav e acum!). Era un anume nivel care ne era impus de către dânsa!
Ce fel de muzică se asculta în casă?
Eu nu am avut parte de audiții acolo, nu știu dacă făcea. Din câte am văzut, ochind CD-urile, aș fi zis că folosește multele ocazii de a pleca din țară ca să-și îmbogățească colecția personală, dânsa fiind destul de des invitată în juriile concursurilor din străinătate. Probabil că mai erau și prieteni sau studenți care îi aduceau, dar părea să fie foarte bine pusă la punct cu ce se întâmplă în lume din punct de vedere muzical.
Vorbeați mai devreme despre niște audiții – erau audiții de clasă?
Nu erau audiții de clasă – erau audiții de casă! Eu, de exemplu, când am ajuns la dânsa, nu mai era profesoară în liceu. Mergeam la dânsa, sfătuiți întotdeauna de profesorii de la clasă. Îmi amintesc că nu stătea niciodată cu ochii pe ceas, ajungeam să ne suprapunem, ceea ce era oricum bine pentru că învățai foarte multe ascultându-i pe ceilalți și văzând ce lucrează și cum lucrează cu ei. Îmi amintesc destul de multe nume, cum ar fi Marta Țărnea, Toma Popovici, Irina Macarie, Karina Șabac, Răzvan Dragnea… Am întâlnit mulți colegi acolo, să fiu iertată dacă am uitat vreun nume din cei cu care m-am văzut personal; e complicat, fiind niște amintiri vechi, dar sunt niște amintiri extrem de dragi.
Interviu de Petre Fugaciu