Despre pianista Cella Delavrancea cu… domnul Constantin Bălăceanu Stolnici

Cella Delavrancea rămâne o figură-simbol a pianisticii românești, o personalitate enormă, colorată, cu o viață atât de bogată, despre care în prezent aflăm câte ceva din memorii, cărți, biografii seci. Dumneavoastră ați cunoscut-o personal, așa că asta reprezintă un amănunt deosebit de prețios, de aceea vrem să vorbim cu dumneavoastră despre Cella Delavrancea. Cum vă amintiți primul contact cu celebra pianistă română? Ce impresie v-a produs atunci?

Întâi trebuie să vă mărturisesc că am cunoscut-o pe Cella sub două ipostaze: întâi ca artistă, scriitoare, om de cultură; și în al doilea rând, mi-a fost pacientă, fiindcă la un moment dat a fost internată la mine, la Otopeni, pentru o cură de reînvigorare. Era deja aproape de 100 de ani, dar avea o condiție fizică, biologică extraordinară, și mintal avea 60 de ani. Eu am cunoscut-o prima oară în 1942, când eram student și când duminica mergeam să iau masa de prânz la Gheorghe Mironescu, fostul prim-ministru, ginerele lui Bragadiru, unde de multe ori venea Cella, împreună cu bărbatul ei de atunci, Filip Lahovary, și unde se desfășurau conversații extrem de interesante, pentru că toți comesenii erau oameni de cultură și de artă.

Cum vi s-a părut atunci, în anii `40, când ați cunoscut-o? Ce impresie v-a produs?

Era o persoană inteligentă, plină de farmec, vorbea frumos, elocvente, era și extrem de cultivată. Cu umor și cu foarte mult spirit de observație, capacitate de analiză, mai ales că aceste mese se făceau după transmiterea concertului de la Ateneu care era comentat, și în aceste comentarii bineînțeles că Cella strălucea.

Ca pianistă o apreciați, sunt convinsă. Cum vi se părea muziciana Cella Delavrancea?

Am ascultat-o în aproape toate concertele ei și mai ales în ultimul ei concert din 1988 când a cântat cu Dan Grigore la 100 de ani. Și care a fost o surpriză, și artistică dar și biologică. Eu sunt geriatru și era un succes de geriatrie, o persoană de 100 de ani care să aibă mobilitatea degetelor și agerimea respectivă pentru a interpreta un concert. A fost un lucru extraordinar de interesant.

Care credeți că a fost secretul acestei longevități extraordinare – și fizice și mentale – pe care a avut-o Cella Delavrancea?

A avut o genă bună, se pare că cei doi bunici ai ei au fost amândoi centenari.

Era o diferență între prezența sa ca artist și omul Cella Delavrancea?

Greu de spus. Cella era o persoană deschisă, nu era o persoană cu ifose, era o persoană care era apropiată, plăcută… „Aghiuță”, cum îi zicea Caragiale, era comunicativă. Nu era nici o diferență. Era o persoană plăcută, complexă și stupefiantă prin viața ei sentimentală, bineînțeles.

Între acei ani – 1940 – și momentul în care a fost internată la dumneavoastră, ați mai întâlnit-o? V-ați mai intersectat?

Sigur că ne-am întâlnit, o mai întâlnisem la o doamnă Hoisescu care era vara ei îndepărtată, unde venea Cella din când în când. Așa că am mai păstrat contacte cu ea. Cu ea și cu sora ei, arhitecta.

Cum se raportau oamenii din anii `40 la Cella Delavrancea? Cum o priveau? Cum simțeați că reacționau la personalitatea sa – umană și artistică?

Eram student pe atunci și nu prea circulam printre oameni. Cei care o cunoșteau o admirau, o plăceau, mai ales că era foarte veselă și foarte apropiată. Dar nu am o percepție masivă pentru că medicina e o meserie foarte grea, trebuie să o înveți cu multă sârguință și nu circulam prin saloane…

Ce vorbeați cu Cella Delavrancea?

De toate. Ea era obișnuită să vorbească despre toate. Vorbeam despre medicină, vorbeam despre pian, vorbeam despre muzică. Și, din când în când, și despre viața ei tumultoasă. Mie îmi povestea mult despre Filip Lahovary pentru că știa că îl cunoșteam. Dar toată lumea știa că marea ei pasiune a fost Nae Ionescu. Cu care a stat până la moartea lui. Nae Ionescu a murit cu Cella lângă el, care i-a închis ochii. Și, bineînțeles, vorbea de Caragiale, pe care nu l-am cunoscut. Dar pe una dintre fetele lui am cunoscut-o foarte bine, pe Ecaterina, care era prietenă cu Cella.

Cella Delavrancea a fost prototipul artistului multi-fațetat, modern, cosmopolit, cult, cu veleități inclusiv literare, pentru că a fost și o apreciată scriitoare…

A fost o scriitoare bună!

I-am citit și eu nuvelele și mi-au plăcut. Credeți că toate aceste fațete adiacente muzicii au avut calitatea de a potența harul său artistic?

Sigur că da. Creierul uman este o mașină foarte complicată. Și cu cât o alimentezi din mai multe surse, cu atât lucrează mai intens și mai frumos. Ea a fost o persoană complexă, nu numai scriitoare, a fost și critic muzical de foarte mare valoare… A fost și foarte răsfățată!

Da, a fost privilegiată, răsfățată… credeți că a fost o persoană norocoasă?

Sigur că da, a trecut prin vijelia asta a comunismului, a rămas în clădirea din Eminescu 151 unde acum este restaurantul „Templul Soarelui”. Se putea mai bine!? Mi se pare destul de drăguț. Cella a fost și răsfățată, dar bineînțeles că a avut și momente tragice. A asistat la moartea lui Caragiale în timp ce cânta Sonata de Schumann. A asistat la moartea lui Nae Ionescu. Din acest punct de vedere, nu a fost scutită de emoții. Dar, totuși, una peste alta, a fost până la sfârșitul vieții răsfățată, la sfârșit în special de către Dan Grigore.

Și la 100 de ani când a venit la dumneavoastră, cum ați regăsit-o?

Era foarte bine, nu stătea în pat ca ceilalți bolnavi, circula prin cameră, circula pe coridoarele de la Otopeni (care sunt foarte lungi), se agita, vorbea, adică nu era o bolnavă, era o persoană venită în vilegiatură.

Interviu realizat de Ioana Marghita