Bucureştiul lui Dinu Lipatti

Dinu Lipatti s-a născut pe 19 martie 1917, la câteva luni distanţă după ce Bucureştiul fusese tulburat din liniştea sa aproape provincială de ocupaţia germană. “Mişcarea, zgomotul, lumea Căii Victoriei, localurile şi sălile de spectacol, totul e nefiresc, silit şi poartă pecetea brutală a năvălitorilor. Lumea românească, viaţa exacerbată de mai înainte, n-o mai distingi aproape deloc”, povesteşte N. Rusu Ardeleanu, martor al acelor vremuri. O parte dintre bucureşteni aleseseră drumul exilului; cei care au rămas în oraş aşteptau cu emoţie viitorul. Printre ei, Theodor Lipatti, acel “părinte-bunic”, după cum îl descria cel de-al doilea fiu al său, Valentin, din cauza vârstei înaintate la care devenise tată. Urmase studii de drept şi intrase în lumea diplomaţiei de tânăr, în timpul ministeriatului lui Alexandru Lahovary, ca angajat al Afacerilor Străine. Însă nu cu prea multă plăcere, astfel că înainte de Primul Război Mondial a renunţat la postul său, păstrându-şi doar titlul – consilier de legaţiune. Valentin Lipatti povesteşte: “Om cu stare, nu făcuse politică şi nici nu aparţinuse vreunui partid politic, asemenea celor mai mulţi din generaţia sa. Rămăsese legat de ţară şi de pământul ei, […] iar la bătrâneţe, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, dorise victoria Aliaţilor împotriva barbariei naziste.” Se căsătorise la 19 ani, cu o femeie mult mai vârstnică, Jeana Niculescu, împotriva voinţei părinţilor săi. În timpul războiului a cunoscut-o însă pe Ana Racoviceanu, fiica unui ofiţer din Slatina, studentă la Facultatea de Litere, şi înainte de a se stinge din viaţă prima sa soţie, Theodor şi Ana devin părinţii lui Dinu, în casa modestă de pe strada Grigore Alexandrescu nr.17, situată în centrul Bucureştilor, în vecinătatea bulevardului Lascăr Catargiu. În fondul Muzeului Judeţean Argeş se păstrează una dintre rarele fotografii ale casei cu camere spaţioase, înalte şi ferestre generoase. Clădirea a fost expropriată şi apoi demolată prin decretul 262 din 12 septembrie 1988; în momentul de faţă, acea adresă este încorporată spaţiului Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu”.

Theodor Lipatti se căsătoreşte cu Ana Racoviceanu odată cu instalarea în mult mai cunoscuta casă de pe Strada Povernei nr. 23, situată în apropierea adresei locului de naştere al lui Dinu Lipatti; imobilul, “o vilă orăşenească […], casa unor oameni avuţi” (arh. Radu Tudor Popa) îşi datorează notorietatea şi volumului pe care i l-a dedicat fratele lui Dinu Lipatti, Valentin, în anul 1993: “Totul respira pe-atunci un aer de provincie, fără maşini şi zgomote brutale; dimineaţa strigătele familiare ale precupeţilor şi geamgiilor, după-amiaza ale negustorilor ambulanţi de covoare. În mica grădină cu gard de merişor a casei, la venirea toamnei mai pătrundea de la vecini răguşeala cadenţată a unei maşini de tăiat lemne.” Conform mărturiei lui Valentin Lipatti, familia lui Dinu Lipatti s-a mutat din Strada Povernei 23 “prin 1927”, pentru aproximativ 3 ani, într-o vilă din strada Bonaparte, aflată aproape de locul unde există astăzi Studio Martin, fostul Cinematograf “Volga”.

Periplul bucureştean al familiei Lipatti nu s-a încheiat însă aici. “Prin 1930 ne-am mutat din nou, de data aceasta în locuinţa mare a tatălui meu din Bulevardul Lascăr Catargiu 12.  Bunicul i-o cumpărase tatei de pe la 1900. Era o clădire cam ciudată, care există şi astăzi, fiind cunoscută drept Casa Lipatti. O casă de un rococo bastard, elegantă şi totodată disproporţionată, care parcă stă în genunchi. Seamănă cu un om cu torsul mare şi cu picioare scurte, fiind lipsită de acele nobile proporţii, care se mai pot întâlni în Bucureşti la   unele case vechi. Casa fusese construită de Petre Antonescu, pe atunci june arhitect, descins de la Paris.”, nota Valentin Lipatti. “Un minunat imobil de culoare roz, cu aspect de bombonieră, situat pe bulevardul Lascăr Catargiu, colţ cu strada Visarion. În salon, […] un excelent Bechstein cu coadă, aşezat pe o estradă”, îşi aminteşte prietenul lui Dinu, pianistul Corneliu Gheorghiu, acum nonagenar. În acest salon, Dinu avea obiceiul să organizeze concerte de cameră cu un public alcătuit din prieteni şi apropiaţi. Miron Şoarece, musafir în Casa Lipatti, îşi amintea despre un asemenea eveniment: “Concertul s-a desfăşurat la două piane şi la pian la patru mâini, eu având cinstea de a-i fi partener [lui Dinu n.a.]. Iată programul acestui «concert de casă». Händel – Concerto grosso în sol minor (două piane), Beethoven – Sonata în Re major (pian la 4 mâini), Lipatti – Sonatina în mi minor (două piane). Sonatina, cântată la două piane, era un aranjament al Sonatinei pentru vioară şi pian. Păcat că această prelucrare s-a pierdut. […] Păstrez programul dactilografiat al acestui concert [ce urma să se desfăşoare pe 17 decembrie 1933 orele 4 p.m. precis n.a.] în care era anunţat şi viitorul recital de pian ce urma să se ţină tot acasă la familia Lipatti, alcătuit din piesele pregătite pentru viitoarea apariţie în public a lui Dinu. Printre cei prezenţi la acest concert se poate citi numele Taniei Celibidache, sora cunoscutului dirijor Sergiu Celibidache, o prietenă comună a noastră, pe atunci studentă la Institutul de educaţie fizică din Bucureşti.”

Familia Lipatti avea guvernantă, bucătăreasă şi şofer, ale căror camere se aflau la mansardă. Pe 29 iulie 1933, Theodor Lipatti cerea autorizaţia de a construi o clădire cu 14 etaje pe proprietatea sa din strada Lascăr Catargiu nr.12. Proiectul a fost respins şi refăcut de trei ori, ceea ce l-a descurajat pe iniţiator şi l-a făcut să renunţe la idee. Astfel s-a păstrat acest imobil care astăzi face parte din patrimoniul arhitectural al Bucureştiului. Din 1949, după naţionalizare, casa a traversat perioade foarte complicate, fără să îşi îndeplinească destinul pentru care a rezistat atâtor decenii – de a deveni un Muzeu Memorial Dinu Lipatti.

Imaginea artistului Dinu Lipatti ce a întruchipat perfecţiunea ne constrânge, poate, în a-i creiona un portret auster, excesiv de sobru, ce nu coresponde nicidecum realităţii. Câţi dintre noi ni-l putem imagina pe viitorul solist al marilor scene ale Europei şi colaborator al unor somităţi precum Herbert von Karajan ori Charles Münch, chefuind cu prietenii la cârciuma “Niţă Stere” de pe Uranus, “unde se puteau mânca nişte fripturi «specialitatea casei»” (Miron Şoarec), ascultând doi lăutari bătrâni, o vioară şi un ţambal?! Este mai uşor să ni-l închipuim ca invitat în casa lui Apostol Apostol, ospătar la restaurantul “Continental” de pe Calea Victoriei şi totodată unul dintre cei mai rafinaţi melomani ai Bucureştiului, posesor al unei colecţii unice de înregistrări, ascultate în compania prietenilor pe gramofonul său, marca “His Master’s Voice”! Dar oare câte alte necunoscute ne rezervă chiar şi acum, după mai bine de 100 de ani de la naşterea sa, marele şi foarte dragul nostru Dinu Lipatti ?!

Monica Isăcescu