Interviu cu arhitectul Radu Tudor Popa

Ștefan Costache: Vom încerca un exerciţiu destul de complicat de arheologie legată de istoria familiei Lipatti; avem date, foarte succinte ce-i drept, despre două dintre casele în care Lipatti şi-a petrecut primii ani: casa din Grigore Alexandrescu nr. 17, de la care avem practic doar un detaliu fotografic, nici măcar o fotografie care să surprindă întreaga clădire – şi de asemenea se ştiu mult mai multe despre casa din strada Povernei nr. 23. Cum ați descrie cele două construcții în contextul timpului lor, acum aproape o sută de ani?

Radu Tudor Popa: Aş începe cu o situare a acestor două case, mai ales dacă stau să mă gândesc la cea din strada Grigore Alexandrescu, care acum nu mai există şi despre care avem foarte puţine documente. Eu aş situa-o, dacă mă gândesc în urmă cu 100 de ani, în zona unei case de mahala puţin mai dezvoltată din punct de vedere spaţial. Deci trebuie să ne gândim că actualul bulevard Iancu de Hunedoara era situat la periferia Bucureştiului, iar această casă nu putea să dispună de elemente arhitecturale deosebite şi era probabil o casă executată fără un concept pus la punct. Pe vremea aceea cel care comanda o casă obişnuia să se adreseze unui constructor care îi oferea, să spunem, un partiu arhitectural şi pe care el adăuga: “Mai fă-mi o cameră aici, una acolo”: era vorba des un fel de negociere mai puţin spirituală şi mai mult materială. Decoraţia acestei case, greu de descifrat, ne duce cu gândul la o simplitate cubistă, “de mahala”; singurele elemente arhitecturale care se pot defini din această construcţie sunt nişte încadramente realizate extrem de simplu – probabil la vremea respectivă casa era doar tencuită cu var – şi cu ferestre, a cărei funcţiune principală nu era o una spirituală, artistică, ci mai degrabă aceea de a adăposti o familie cu doi, trei copii.

Se poate intui mărimea spaţiului camerelor?

Da, camerele sunt spaţioase şi se poate vedea că erau în primul rând înalte; eu consider că aveau cam 2,80 – 3 metri la interior, ferestrele erau generoase, dar strict funcţionale. Ca de obicei, ca în cazul oricărei locuinţe de pe vremea aceea, casa beneficia de un hol de intrare închis cu o uşă metalică, realizată cu feronerie şi sticlă evident de nişte meşteşugari locali.

Să trecem la cealaltă casă, din Povernei 23, vândută de familia Lipatti actualilor proprietari. Ce se poate spune despre aceasta?

În primul rând nu ştim când s-a întâmplat această mutare, cert este că dacă Dinu Lipatti şi-a petrecut acolo copilăria, această mutare corespunde de fapt unei translaţii către centru, către o zonă de mai mare interes social. Strada Povernei se afla într-o zonă dinamică, mai agitată; deci, ca sit, nu mai putem să vorbim de mahalaua Bucureştiului, ci de o clădire aflată în apropierea centrului oraşului. Nu trebuie să ne imaginăm că acum 100 de ani centrul Bucureştiului avea bulevarde şi clădiri înalte! Erau amplasamente cu cel mult două, trei niveluri, având în vedere că se utilizau planşee de lemn şi zidărie de cărămidă.

Casa în sine are unele pretenţii de arhitectură – planul a fost realizat, cred, de unul din arhitecții, cei mai numeroși, cu studii în străinătate, un tehnician foarte bun, așa cum l-am numi astăzi, care se pricepea să realizeze o partiţie funcţională a spaţiului. Casa se înscrie în genul numit probabil pe vremea respectivă „vilă orăşenească”, care beneficia de un spaţiu strâns faţă de casele vecine, având în schimb în faţă posibilitatea unei expuneri avantajoase. Aparține în mod clar unor oameni mai înstăriţi; din ce reiese din documentaţia pe care o avem la dispoziţie se poate vedea un hol central care ar putea fi mai înalt decât camerele laterale şi care are probabil două camere în stânga, două camere pe dreapta, baia pe o parte şi bucătăria pe cealaltă parte. Înălţimea este una generoasă, eu consider camerele ca având între 20-25 metri şi cred că Dinu a avut la dispoziţie un spaţiu larg, în care a putut să să se joace, să alerge, să cânte la pian, să exerseze şi probabil să beneficieze de pe urma vizitelor pe care le primeau părinţii săi – contacte sociale care cred că i-au format un caracter artistic magnanim.

Aţi anticipat cumva întrebarea mea vizând un domeniu desigur speculativ – posibila influenţă a celor două case, a ambientului lor, a locului în care erau amplasate acum o sută de ani (pentru că în mod cert atmosfera nu mai este deloc aceeaşi) asupra lui Lipatti: credeţi că se poate face o corelaţie între ceea ce reprezintă el astăzi şi acest mediu?

Să ne gândim: era o casă care probabil că la vremea respectivă nu avea gardul pe care îl vedem astăzi – probabil că era un gard ceva mai bine realizat, un gard transparent – şi probabil că întreaga curte era plină de iarbă şi flori; îmi imaginez o casă deschisă la culoare, foarte posibil albă, cu eventuale încadramente colorate, înconjurată de locuințele unor diverşi meşteşugari care cu probabil cincizeci de ani înainte dăduseră şi numele unor străzi din zona respectivă –Negustori, Tunari, Pietrari. Din descrierile ale lui Dinu Lipatti însuşi reiese că existau lustragii care îşi chemau clienţii, că exista un depozit de vinuri, că zona era, în orice caz, un vad comercial. Îl văd pe Dinu ca pe un copil care, plin de curiozitate, se duce şi se uită la gard, iese pe stradă, vorbeşte cu oamenii, iar când se întoarce acasă găseşte un mediu liniştit, amplu, care îi permite să se interiorizeze şi să se concentreze asupra personalităţii sale creatoare.