Interviu cu ing. chimist Ioana Hoisescu, fostă elevă a pianistului Dan Mizrahy

Ioana Hoisescu, împreună cu maestrul Dan Mizrahy, la pianul din casa din str. Turbinei nr.1

Domnișoară Ioana Hoisescu, în repetate rânduri ați avut prilejul de a trece pragul casei din strada Turbinei nr.1, în care locuia profesorul dumneavoastră, maestrul Dan Mizrahy.

Această adresă a fost un subiect de controversă de-a lungul timpului. Casa este construită în 1923 de către Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, o societate care a funcționat în București între 1908 și 1948 și care a ridicat multe cartiere bucureștene. Această societate construia așa numite „case tip”, după proiectele unor arhitecți foarte buni din vremea respectivă: Dimitrie Mohor, Ioan D. Trajanescu și Constantin Pomponiu. Pe locul unde este casa domnului profesor Mizrahy, în cartierul Floreasca, în anii 1920 era un teren viran foarte mare, ce aparținea familiei Cornescu. Din acest motiv, toată parcela pe care s-a construit acest cartier s-a numit parcelarea Cornescu. Era delimitată în felul următor: la partea de vest era Calea Floreasca, care atunci se numea Prelungirea Polonă, la est și sud se afla așa-numita Groapă de nisip Floreasca, pe care mai târziu s-a amenajat un velodrom, iar la nord se afla un maidan, care fusese parcelat, dar neconstruit, și care aparținea Societății Naționale pentru Îmbunătățirea Rasei Cailor. Acesta este „peisajul” în care s-a pornit construcția cartierului din care face parte și casa domnului profesor Mizrahy. Era, deci, o casă tip „E”, cum se spunea la vremea respectivă, după planurile arhitecților, iar străzile nu aveau denumiri. Erau pe litere – de la Strada A la Strada F: actuala Strada Turbinei se numea Strada A, iar prima adresă pe care a avut-o casa domnului profesor Mizrahy a fost Prelungirea Polonă, parcelarea Floreasca numărul 42. Dar acest număr nu se referea la numărul casei, așa cum s-ar putea crede, ci la numărul parcelei. Mai târziu, tot această adresă s-a numit Parcul Cornescu, Strada A nr. 32, ca apoi, în decembrie 1940, când Comisia pentru Nomenclatura Străzilor a schimbat denumirile, strada a fost redenumită Breslau, pentru ca apoi să redevină Strada A, dar de data asta purtînd nr.1 și, în cele din urmă, foarte târziu, undeva prin anii ’50, a luat „angelicul nume”, cum spune dl. Prof. Mizrahy în memoriile sale, de Strada Turbinei, care se păstrează și astăzi. Poate este interesant de menționat și faptul că prin 2017 doamna Mizrahy a început să facă niște demersuri pentru redenumirea străzii în memoria soțului său, maestrul Dan Mizrahy. Aceste demersuri, însă, nu s-au finalizat, deci a rămas tot Strada Turbinei.

Vă mulțumim pentru aceste informații atât de prețioase. Cum le-ați obținut?

Le-am adunat din mai multe surse. Eu am citit, bineînțeles, autobiografia maestrului Mizrahy, Așa a fost – exerciții de memorie, unde dumnealui redă în destul de mare detaliu povestea casei și a construcției, a evoluției și a istoriei acesteia, precum și a familiei lor. Dar am consultat și am citit cu mare interes și un volum apărut mai recent, care se numește Idealul locuirii bucureștene – familia cu casă și grădină, lucrarea de doctorat a istoricului Andrei Răzvan Voinea.

Cum ați descrie imobilul din str. Turbinei nr.1?

În proiectul inițial, despre care vă spuneam că se numea „tip E” în 1923, când s-a pornit construcția, era prevăzută o casă cu parter și etaj. La parter se afla un hol de intrare, un birou, o sufragerie și, bineînțeles, o bucătărie, o toaletă de serviciu, niște cămări, niște debarale, iar la etaj erau două dormitoare, un hol și o cămăruță de trecere care separa holul de baie. Și mai era un hol în care urcai pe scara interioară, care ducea de la parter la etaj, care este și în ziua de azi. În anul 1923, când au contractat această casă prin Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, părinții domnului profesor Mizrahy erau căsătoriți relativ recent și aveau o fetiță, pe sora domnului profesor, născută în 1923, care se numea Mira. Pentru familia Mizrahy, la momentul respectiv, această casă era suficientă ca spațiu, numai că, în 1926 s-a născut și Dan Mizrahy – domnul profesor. Însă când copiii au mai crescut, tatăl domnului profesor Mizrahy – contabil de meserie și un om foarte bine organizat – a considerat că au nevoie de mai mult spațiu, pentru a le asigura copiilor câte o cameră individuală. Erau niște oameni primitori, aveau mereu musafiri și, prin 1934, Moshe Mizrahy – tatăl domnului profesor– a apelat la un arhitect cunoscut la vremea respectivă, Ștefan Ciocârlan, care a făcut un alt proiect, diferit de proiectul inițial al casei. A proiectat o extindere destul de importantă. Și atunci casa a mai căpătat o cameră la etaj, care a devenit un al treilea dormitor, s-a mărit holul de jos, care a devenit un spațiu foarte generos, pe care noi în ziua de azi l-am numi un living. Iar cele două camere care inițial erau birou și sufragerie au fost unite într-o singură cameră, timp de mulți ani de zile birou de studiu și salonul de muzică al domnului profesor Mizrahy. Și eu am fost în această încăpere de foarte, foarte multe ori: am cântat, am luat lecții, am participat la petreceri, am făcut cunoștință cu oameni foarte interesanți… Am luat odată o lecție, care a durat 4 ore, cu doamna Lory Wallfisch. În acest spațiu, să spunem așa, s-a desfășurat o întreagă viață.

La cutremurul din noiembrie 1940 casa a fost foarte grav avariată și, practic, etajul a devenit nelocuibil. A durat destul de multă vreme până ce familia a reușit să pună casa la punct, dar cum timpurile, din punct de vedere istoric, au luat o întorsătură teribil de nefastă, nu numai pentru România, dar și pentru întreaga Europă, în noiembrie 1941 casa a fost rechiziționată de stat și a fost transformată în secție de poliție. Familia a fost evacuată și și-a mai recăpătat casa abia în 1948 când i-a fost retrocedată. Dar, la scurt timp, a fost din nou rechiziționată pentru a deveni sediul Spațiului Locativ. Lor li s-a permis să rămână într-o anumită parte a casei și să continue să locuiască acolo, dar au fost nevoiți să accepte chiriași. Și foarte mulți ani de zile, în acea casă a locuit foarte multă lume, iar familia Mizrahy a locuit într-un spațiu restrâns. Ce-i drept, între martie 1941 și sfârșitul anului 1945, maestrul Mizrahy – care, sigur, era foarte tânăr la vremea respectivă – nu a mai locuit în România, ci în Palestina, care la vremea aceea era mult mai mare decât este astăzi; statul Israel nu exista, iar Palestina era dominion britanic. Datorită instaurării legilor rasiale, legilor antonesciene, cum au fost numite la noi în țară, domnul profesor (care în 1940 avea 14 ani) a fost nevoit să încerce să plece din România. Din toată familia, doar el a obținut un permis („carta albă – carte blanche”) și a plecat singur; familia lui, părinții și sora lui au rămas aici. De aceea, el în această perioadă, între 1941-1945, nu a fost foarte la curent cu ce se întâmpla, nici cu familia lui, nici cu casa. Și a fost absolut șocat, bineînțeles, la întoarcerea lui la sfârșitul anului 1945, când a găsit condițiile pe care vi le-am descris puțin mai devreme.

Părinții și sora au continuat să locuiască în casa de pe Turbinei.

Au stat într-o singură cameră, au fost „îngăduiți”, să spun așa. Mie, personal, domnul profesor nu mi-a povestit, însă am citit în cartea dumnealui. Spune, în linii mari bineînțeles, cum au trăit și cum s-au descurcat părinții și sora lui în această perioadă. Desigur, le-a fost foarte greu, pentru că ambii părinți, care erau funcționari, și-au pierdut slujbele, au suferit foarte mult în privința schimbărilor care s-au petrecut cu locuința, sora domnului profesor nu a mai putut merge la școală… au fost condiții teribil de grele. Sigur că nu trebuie să neglijăm faptul că era război, că evreii erau foarte persecutați la vremea respectivă. După cum știm, erau aceste legi rasiale care practic îi desființau, nu le mai permiteau nici să respire, nu numai să muncească. A fost o perioadă absolut crâncenă pentru toată lumea, dar pentru evrei în mod special.

Și domnul Mizrahy s-a întors în 1945…

La sfârșitul anului s-a întors în țară, în condițiile în care el, acolo, în Palestina, își încheiase studiile muzicale la Conservatorul de la Ierusalim, dăduse și bacalaureatul britanic și avea niște perspective foarte bune în carieră și în plan personal. Dar pentru el a fost mai important să se reunească cu familia, mai ales că în toți acești ani ai adolescenței i-a fost foarte greu. Era un om foarte atașat de meleagurile lui natale. A iubit România cu toată inima.

Când ați început colaborarea cu domnul Mizrahy?

Eu l-am cunoscut pe domnul profesor Mizrahy în toamna anului 1981 când – terminând clasa a VIII-a – am dat examen și am intrat la secția de matematică-fizică a Liceului „I. L. Caragiale”. Dar nu am vrut să îmi întrerup activitatea și studiile muzicale și atunci am dat examen și la Școala Populară de Arte unde domnul profesor Mizrahy deținea catedra de pian. Practic am început colaborarea mea pe plan muzical cu domnul profesor în toamna anului 1981 și am încheiat-o când dumnealui a trecut la cele veșnice, în februarie 2010.

Cum ați intrat în atmosfera casei Mizrahy?

Eu am cunoscut atmosfera acestei case în mai multe situații. În primii ani ai colaborării mele cu domnul profesor, îmi amintesc că la sfârșitul fiecărui an maestrul și soția dumnealui, doamna Cecilia Mizrahy, aveau această mare plăcere și generozitate de a ne invita pe toți elevii la o serată, o reuniune. Nu făceam altceva decât să ne cunoaștem mai bine între noi, să stăm de vorbă, să cântăm unul pentru celălalt la pian și să dansăm. Erau niște petreceri foarte plăcute (pentru care domnul profesor punea la dispoziție absolut toată casa; sigur, și noi eram destul de mulți), care durau pînă noaptea târziu. Cred că ajungeam acasă pe la orele 2-3. Asta a fost în primii ani, când eu eram în mod oficial eleva dumnealui la Școala Populară de Arte. Asta a durat până în 1985. Nu am vrut să îmi întrerup studiile muzicale, fiindcă muzica a fost ceva care m-a preocupat foarte mult, chiar mai mult decât meseria pe care am făcut-o. Și am continuat să iau lecții particulare, săptămânal, cu domnul profesor. Am continuat să merg la dumnealui în diverse ocazii, când avea anumite reuniuni, când voia să organizeze un recital cu cineva, când aveam eu de făcut vreun recital pentru vreo situație unde eram invitată. Deci au fost diverse împrejurări în care eu am cunoscut această casă și, bineînțeles, familia dumnealui. Și nu pot să spun că am vreo amintire care să mă fi dezamăgit vreodată. Întotdeauna a fost o casă foarte primitoare, în care mereu erau musafiri, în care venea lume foarte interesantă, în care erau discuții elevate. Se asculta multă muzică, bineînțeles. Era o casă cu o atmosferă foarte plăcută.

Noi am avut chiar un fel de grupuleț de trei elevi ai domnului profesor, pe care probabil că ne-a apreciat și ne-a iubit în mod deosebit și pe care ne-a introdus la Orchestra Inginerilor. Am cântat în sala de la Asociației Inginerilor; l-am cunoscut pe domnul Ghenghea, am exersat cu orchestra, eu chiar începusem să studiez Concertul nr. 11 de Mozart în vederea colaborării cu Orchestra Inginerilor, numai că am plecat din țară și atunci proiectul a căzut. Pe noi domnul profesor ne-a menționat – și chiar am volumul, mi l-a făcut cadou doamna Mizrahy ulterior – într-o carte scrisă despre Orchestra Inginerilor („Inginerii si muzica” de Virgil George Dumitriu, unde există un capitol dedicat nouă, pianiștilor: adică mie, doamnei arhitecte Anca Selejean (care era sora cântărețului de muzică ușoară Dorin Anastasiu) și domnului Vasile Chiriță, care era și el tot inginer, mult mai în vârstă decât noi, dar care a cântat cu foarte mare succes, ani de zile, Concertul nr. 5 „Imperialul” de Beethoven, cu Orchestra Inginerilor. Mai erau menționați și alți ingineri – pianiști care au colaborat de-a lungul anilor cu Orchestra Inginerilor, dar care nu au fost elevii d-lui Mizrahy.

Domnul profesor Mizrahy era un om foarte prietenos, sociabil și comunicativ. Prin felul lui de a fi – o persoană deosebit de cultivată și de rafinată – își făcea foarte mulți prieteni. Nu a făcut vreodată diferențe între oameni. El s-a împrietenit absolut cu toată lumea, indiferent de sorginte, de origine socială, de meserie. Dintre prietenii lui cei mai importanți pot să-l menționez pe Mihail Jora, căruia i-a fost și student la Conservator. Marele lui prieten a fost scriitorul Radu Tudoran, ale cărui romane le avea pe toate cu dedicație. Doar ultimul, apărut după moartea lui Radu Tudoran, nu purta o dedicație. A fost foarte bun prieten cu Geo Bogza, cu Constantin Silvestri, cu Valentin Lipatti, cu Lory Wallfisch, cu Sergiu Comissiona (pe ultimii doi i-am cunoscut și eu la el în casă),  Nicolae Licareț, Mihai Brediceanu, tenorul Valentin Teodorian, pianistul Valentin Gheorghiu și maestrul Cristian Mandeal. Și lista, bineînțeles, ar putea să continue… dar v-am spus doar câteva exemple, ca să înțelegeți că nu erau doar muzicieni.

Maestrul Mizrahy a fost un om foarte complex, atât în plan muzical, cât și în plan personal. Dar, în plan muzical, pe dumnealui trebuie să îl vedem în trei ipostaze: în primul rând ca pianist, în al doilea rând ca profesor, și în al treilea rând, dar nu în ultimul, ci în egală măsură, în calitate de compozitor. Creațiile lui nu au fost în genul clasic, ci în genul muzicii ușoare, al liedurilor și, în special, al romanțelor. Iar în privința romanțelor chiar a avut mari succese, pentru că în foarte multe rânduri – mai precis de nouă ori – compozițiile lui au fost premiate cu Premiul I la Concursul „Crizantema de aur” de la Târgoviște, care la vremea aceea, prin anii ’80 si ‘90, era unul dintre evenimentele marcante în plan muzical. Eu îi spun domnul profesor Mizrahy pentru că el a fost profesorul meu de pian timp de aproape trei decenii, însă să știți că am devenit și foarte buni prieteni și, aș putea să spun că pentru mine, după ce tatăl meu a murit, dumnealui a fost un fel de al doilea tată.

Ce fel de muzică se asculta în casa Mizrahy?

De toate felurile. De la concerte de muzică clasică, până la muzică modernă, de dans sau de jazz. Domnul profesor era o persoană cu vederi foarte largi. Ca dovadă stă faptul că el a fost primul care a interpretat în România muzica lui Gershwin, care se află la granița dintre  muzică clasică și jazz.

Sigur că prin natura meseriei, atât domnul profesor, cât și doamna Mizrahy, care a fost profesoară de canto și chiar a avut eleve cu mari merite în plan liric – vă dau numai câteva nume, Mariana Colpoș, Elena Stancu, Gianina Munteanu, – dar domnul profesor, în mod special, a avut o mare preocupare pentru a-și construi o discotecă. În perioada când România a fost o țară comunistă, nu erau posibilități foarte mari. Dar el a făcut mari eforturi și și-a făcut o colecție impresionantă de discuri de vinil și de benzi de magnetofon. Ulterior, când lucrurile au evoluat și locul discului de vinil și al benzilor de magnetofon l-au luat benzile de casetofon, și-a făcut iarăși o colecție importantă și de casete. Dar cum tehnica a avansat foarte repede și ne-am trezit dintr-o dată cu CD-uri și, ulterior, cu DVD-uri, aici domnul profesor nu prea a mai putut ține pasul.

Mi-am adus aminte un amănunt care nu se știe și care nu s-a îndeplinit, însă domnul profesor și-ar fi dorit foarte mult ca locuința dumnealui să devină casă memorială. Cred că a început să îmi spună despre acest vis al lui undeva prin 2004. Eu la vremea aceea trăiam la Praga, dar de câte ori veneam în țară, adică de trei ori pe an, îl vizitam. Și mai vorbeam la telefon. Știu că a încercat să facă și niște demersuri în acest sens, însă s-a lovit de obstacole imense. Și având în vedere că s-a și îmbolnăvit și boala a început să progreseze și să îi creeze din ce în ce mai multe necazuri, a fost nevoit să renunțe. Și eu sunt de părere că acea casă ar fi trebuit să fie Casa Memorială Dan si Cecilia Mizrahy. La ora actuală casa este foarte bine întreținută, doamna Mizrahy a lăsat-o moștenire unei rude de-a dumneaei și cred că acea familie s-a mutat în casă imediat după ce a murit doamna Mizrahy, în mai 2019. Însă, desigur, casa nu este cunoscută, nu poate fi vizitată și nici nu știu dacă s-a mai păstrat în forma în care era aranjată. Pentru că era aranjată ca o casă de muzician. Bine că există acea placă memorială montată acolo, la intrarea în casă, undeva prin 2016, dacă nu mă înșel, la inițiativa Primăriei Sectorului 2.

Ne-ați oferit o poză în care apăreți alături de profesorul dumneavoastră. Care este povestea ei?

Am făcut fotografia respectivă la sfîrșitul unei lecții, dacă îmi aduc bine aminte, în septembrie 1996. I-am dat și dumnealui un exemplar și l-a pus în living, să îl vadă toată lumea care intra în casă. Era foarte încântat de fotografia noastră. Pianul Steinway, cumparat de tatăl dumnealui, Moshe Mizrahy, in 1950, devenise prietenul nostru cel mai bun.

Vă mulțumim.

Interviu de Petre Fugaciu

1 Comment
  • Foarte interesant interviul și vibrant afectiv. Cea care i-a fost discipol timp de trei decenii, ing. Ioana Hoisecu, și-a onorat maestrul prin performanța interpretărilor sale foarte apreciate de un public de calitate. Pe parcursul îndelungatei lor colaborări, Ioana a avut bucuria de a devenit o apropiată a soților Mizrahy, muzica și afecțiunea reciprocă însoțindu-i pentru totdeauna.
    Felicitări Ioana, dragă!
    Și, apropo! Cine ne-ar putea bucura cu un concert Gerswin la Ateneul Român?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *