Interviu cu Raluca Brumariu, fiica maestrului Aurel Stroe

Tata, de la naștere, până când a plecat din țară, a locuit în casa construită de părinții săi, în Luigi Cazzavilan nr. 35, lângă Sala Radio, de altfel, și lângă Conservator. A fost casa în care au trăit părinții lui – doctorul Aurel Stroe și Haideea Stroe – casă care nu a fost naționalizată, dar, ca fiecare familie pe atunci, a fost nevoită să primească chiriași, și o parte din casă a fost locuită în perioada comunismului de chiriași impuși.

Când a fost construită casa de pe strada Cazzavilan?

În anii 1930.

Înțeleg că acum nu mai aparține familiei.

Nu, nu mai aparține familiei pentru că după cutremurul din ’77  a fost destul de afectată. Tatăl meu a vândut-o după 1995.

De asemenea – în copilăria tatălui meu – bunicii au avut o casă la Urlați, cu vie, un conac, care a fost rechiziționat de comuniști; pur și simplu i-au scos pe bunicii mei și pe tatăl meu din casă într-o noapte, au împușcat caii, au împușcat câinii, și n-au mai avut voie să intre în acea casă. Nici nu a mai putut fi recuperată, de altfel. În amintirea casei din Urlați, pentru că tatăl meu nu a mai vrut să se întoarcă acolo, și-a construit la Bușteni o casă în care a creat o mare parte din lucrările sale.

Tatăl dumneavoastră se ducea des la Conacul de la Urlați în copilărie?

Da, da, acolo își petrecea vacanțele. O parte din vacanțe și le petrecea la Urlați, unde bunicii mei aveau o vie mare și unde mai multe familii – printre care familia Bellu – aveau conace. Era un fel de reuniune în vacanțele de vară; și la Bușteni, l-au dus bunicii mei încă din copilărie, în vacanțe, și așa a început să îndrăgească muntele, ulterior a făcut și alpinism.

Însă la Urlați nu s-a mai putut întoarce.

Da, nu s-a mai putut duce, casa a fost rechiziționată și acolo s-a mutat IAS-ul. Noi nu am mai putut călca acolo până după Revoluție. Pur și simplu a fost distrusă casa, adică au intrat cu buldozerele în ușa de la cramă, în ușa casei… După 1990 m-am dus cu tata și am făcut o cerere să ne fie redată casa și ne-a fost respinsă. Nu ne-au dat-o. Iar pământul pe care l-am cerut acolo, ni l-au dat în altă parte, pe motiv că via nu se retrocedează. Tatăl meu a fost foarte supărat că nu i s-a dat casa. A fost unul din momentele cele mai dureroase din copilăria lui. A ținut minte foarte bine ce s-a întâmplat atunci, cum au fost dați afară, cât a suferit bunicul meu din acest motiv… Arăta într-un stadiu jalnic după 1990, pentru că înăuntru locuiau zilieri, lucrători agricoli, nimeni nu s-a mai ocupat de ea, arseseră practic tot ce era înăuntru, până și podelele erau arse, deci casa arăta jalnic. Ultima oară am fost în 1999, când am făcut și ultima cerere de redobândire a casei.

Când a fost construit acest conac?

Nu aș putea să vă spun exact, cred că tot în anii 1930.

Care este povestea casei de la Bușteni?

În anii 1970 a fost construită. Este casa noastră, în care locuim. De altfel Casa de Cultură din Bușteni poartă numele Aurel Stroe și sperăm să putem să îi facem și o statuie, un bust, în amintirea locului unde a compus o foarte mare parte din operă. Locuia la București, preda la Conservator, dar toate vacanțele și chiar și în week-end, se ducea la Bușteni.

Până la plecarea din țară, în 1985, tatăl meu locuia la București în casa din str. Cazavillan. La Bușteni era, de fapt, casa lui de creație. Fusese construită strict în ideea că merge acolo în vacanțe. De exemplu avea o bucătărie foarte mică pentru că nu era gândită decât ca un fel de refugiu pentru creație. Era un living mare și foarte luminos pentru că voia să vadă muntele și multă lumină din toate părțile – își așezase masa la care lucra astfel încât să vadă întotdeauna muntele. Totul trebuia să fie cât mai luminos și i-a mai plăcut să fie multă piatră – și în exterior și în interiorul casei.

Compunea doar la Bușteni?

Nu, compunea și la București. Compunea tot timpul. Dar perioadele cele mai lungi de lucru erau la Bușteni, pentru că atunci avea un fel de continuitate, stând zile întregi și nefiind întrerupt de alte sarcini, cum era la București, unde preda la Conservator. Dar, la București se întâlnea cu pianiști, cu instrumentiștii cu care lucra.

Avea un anume ritual atunci când scria muzică în casa din str. Cazzavillan?

Compunea în camera în care era pianul, îi spunea „salonaș”. Era un salon în care era o canapea și pianul. Stătea la pian și compunea – și la masa de lângă pian. În mod normal compunea dimineața: își lua micul dejun, urmau câteva ore de lucru, apoi plimbarea zilnică, prânzul, odihna de după-amiază, compunea din nou, și plimbarea de seară.

Cine erau invitații maestrului în aceste minunate case?

La munte făcea seri muzicale la care veneau doctorul Berceanu, de exemplu, Lucian Mețianu, Ștefan Zorzor, Iosif Sava… Avea seri muzicale la Bușteni, iar la București se întâlnea cu prieteni, se ducea la ei, ei veneau la noi, bineînțeles. De exemplu, veneau Myriam Marbé, Ștefan Niculescu, Anatol Vieru… Costel Ionescu-Vovu venea des, pentru că lucrau, colaborau, aveau lucrări împreună… venea Ludovic Bács, veneau dirijori – Brâncuși… Tiberiu Olah… erau zile când aveam invitați compozitori din generația lui.

Cum se desfășurau aceste întâlniri?

Erau zile când veneau ca prieteni și se întâlneau, discutau muzică. Alte dăți, când pregăteau concerte, se întâlneau special pentru lucru.

Ce fel de muzică se asculta în casă?

De la muzică preclasică la tot ce era muzică contemporană. Tata era întotdeauna interesat de ceea ce era mai nou și plecând în străinătate putea să-și aducă discuri sau primea cadou discuri cu muzica cea mai nouă pe vremea aceea – Messiaen, John Cage. Asculta tot ce era nou. Dar în același timp îi plăcea foarte mult Monteverdi, asculta foarte des cvartetele lui Beethoven, asculta mult Richard Wagner, Brahms, asculta tot. Mahler, evident, pentru că se specializase în Mahler, ne aducem aminte de seratele cu Iosif Sava de la televizor despre simfoniile lui Mahler. În același timp, asculta muzica tuturor colegilor, era foarte interesat de ceea ce compuneau Niculescu, Vieru, Olah, Myriam Marbé, Dan Constantinescu, Pascl Bentoiu,– cu care avea o relație foarte apropiată; și poate că și o istorie comună… Doru Popovici ne vizita destul de des.

Muzică ușoară nu se asculta niciodată.

Ba da, mai ascultam eu, la vârsta aceea ascultam. Mă duceam și eu, când mergeam cu el în Franța, și îmi luam ultimele albume Queen. Numai că el nu era prea încântat de ideea asta… Câteodată îi mai spuneam „uite, tata, vino să asculți”, încercam să îi atrag atenția, dar nu era prea interesat de asta.

Ne puteți descrie atmosfera casei din strada Cazzavillan?

Casa de la București era o casă boierească, în stilul neoromânesc. O casă mare, avea opt camere, la etaj pod, spălătorie, cu camere înalte, cu glasvand între ele, cu covoare și tablouri pe pereți, cu mult lemn (și lemn de bună calitate), ușile și parchetul îngrijite… În general era o atmosferă mai aristocrată, diferită de Bușteni, unde era o casă gândită ca o casă de vacanță, deschisă – era deschisă tuturor, veneau prieteni la orice oră din zi, puteau să vină să vadă dacă e tata acolo, să îl cheme la o plimbare, la o ieșire pe munte… Era casa din care el ieșea și ajungea imediat în pădure, în trei minute urca pe munte; era casa unde eu aveam prietenii mei din Bușteni, dar și din București și ne jucam în curte, și el stătea și compunea. Era foarte amuzat de toată atmosfera asta, de noi, copiii care ne jucam, era foarte deschis. La București era ceva mai sobru.

Avea și invitați din străinătate?

Da, bineînțeles. El a colaborat, de exemplu, cu Daniel Kientzy – saxofonistul – când a lucrat Eumenidele, și a venit în țară, a cântat în Timișoara. A colaborat foarte mult cu Bernard Cavanna, care ulterior a făcut și un film despre tata, și filmul respectiv pornește chiar din perioada comunistă, când a făcut Bernard Cavanna primele vizite în România. Noemi Schindler – violonista… De obicei stăteau la noi, dar au fost și probleme pentru că trebuiau să declare unde stăteau, și Daniel Kientzy stătea la hotel, de obicei… Bernard Cavanna stătea la noi, în Cazzavilan.

Ce aș putea să vă mai spun e că tata a lucrat în casa din București toată tinerețea lui, deci până a avut casa de la Bușteni. Mare parte din creațiile lui acolo au fost. Cred că au fost în casa aceea și întâlniri mai puțin agreate de comuniști – chiar, de exemplu, au fost întâlniri cu Andrei Pleșu, cu Patapievici, cu Ana Blandiana, în care se discutau și momente politice care au marcat la un moment dat România; de exemplu erau memorii care se discutau în acea casă, care erau puse la punct de Andrei Pleșu cu Ana Blandiana, cu tata… Pentru că tata era foarte bun prieten cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca, pe care îi vizita des în străinătate. Lucian Pintilie venea des, la noi. Deci era și o atmosferă puternic anti-comunistă care se dezvolta în ultimii ani ai dictaturii, în întâlnirile care erau acolo.

Și vă amintiți când au început aceste întâlniri?

Au fost în special după ’83. ’84-’85, chiar și după ce a plecat tata, noi am mai avut niște întâlniri din acestea, cu Andrei Pleșu, cu Blandiana; în ’86 au mai fost, după care au încetat, pentru că eu nu am mai putut să plec din țară, nu mi-au mai dat voie, rămânând tata acolo. A fost un fel de fractură… Țineam legătura cu el, vorbeam des cu el, dar primeam vizita Securității, veneau peste noi în casă și ne spuneau că am fost reclamați că avem xerox în casă, scotoceau dulapurile, birourile… Ne-au cerut casa de la Bușteni, ca să facă observații, pentru că ar fi avut informații că în pădurea din Bușteni erau anticomuniști ascunși și că trebuiau să facă observații din casa noastră, și au venit cu o hârtie, să o semnăm, că le dăm casa pentru observații…

Deci aceste întâlniri se întâmplau între ’83 și ’86. S-a mai întâlnit cu ei după Revoluție, când se întorcea în țară?

Da, bineînțeles. Cu Patapievici a avut o relație foarte apropiată, pentru că a venit la noi în casă de când era student – făcea fizică, dar era foarte interesat de teoriile muzicale ale tatălui meu, iar tatăl meu era și el interesat de ce îi putea spune Patapievici, era un fel de interes reciproc. Patapievici era foarte interesat de gândirea lui tata și a venit ani de zile la noi.

Cum s-au cunoscut?

Cred că a venit la recomandarea unui prieten comun, cred că era Cosmin Georgescu, cu care de altfel tata a și lucrat mult pentru Orestia și pentru teoria catastrofelor, când a făcut și a gândit Orestia II. Și, de fapt, toate cele trei Orestii.

Cu Ana Blandiana ne cunoșteam demult, ea stătea pe Strada Transilvaniei, deci eram la cinci-zece minute distanță, și erau prieteni foarte buni cu Blandiana și cu Romulus Rusan, care erau și ei urmăriți de Securitate cu mașina… dar a fost o relație foarte strânsă.

 Interviu de Petre Fugaciu