Interviu cu Ioana Bentoiu, fiica maestrului Pascal Bentoiu

Tatăl meu, Pascal Bentoiu, și-a petrecut toată copilăria în casa tatălui său, situată pe Intrarea Amzei 2, casă care există și acum. A stat acolo până în 1949 când au fost dați afară din casă într-o noapte. Tata era extrem de tânăr. În 1949 a fost arestat bunicul meu. Și aceasta a fost o casă despre care ne-a vorbit foarte, foarte mult, pe care după niște ani grei de procese a recuperat-o și a vândut-o imediat. Nu a vrut niciodată să se ducă să o mai vadă. Eu m-am dus o dată, când era în paragină, după ce fusese ocupată ani de zile de mulți locuitori, la comun, dintre care o doamnă care avea vreo 25 de pisici la parter… și arăta cum arăta, dar am vrut să o văd. Pentru tata ar fi fost niște amintiri foarte plăcute care ar fi fost distruse, dar pentru mine trebuia să existe acea casă, în capul meu. Asta a fost casa în care el a început să facă muzică, să cânte la vioară, să cânte la pian, să-și urmeze studiile de compoziție, studii de pictură – pentru că el a început cu pictura de pe la 14-15 ani. A urmat Liceul „Sfântul Sava”, după aceea primii trei ani ai Facultății de Drept, după care a fost dat afară din facultate… deci acea casă a fost casa formatoare.

Și cum vi s-a părut casa în timpul vizitei dumneavoastră?

M-am plimbat exact un sfert de oră. Nu mai era electricitate, era perioada când se vindea și pur și simplu m-am plimbat pe coridoare, am intrat în camere, am văzut niște vechi sobe foarte frumoase, care aici în străinătate ar face o avere și care în România sunt distruse într-un chip sălbatic, și care erau fără îndoială de pe timpul bunicului meu acolo. Bineînțeles că nu mai exista nimic, când tata a plecat din casă mobilele au fost lăsate toate acolo, iar câteva au fost dispersate pe la prieteni, cunoștințe sau rude care aveau case, tata însuși ducându-se să trăiască pe Strada Dimitrov, fostă și actuală Ferdinand, într-o cameră dintr-o casă la comun, la o mătușă, cu mama mea – cu care s-a căsătorit atunci. Și în acel loc m-am născut și eu.

El mi-a povestit foarte mult de toți prietenii lui de pe Intrarea Amzei. Fiind o intrare se jucau acolo fotbal, erau toți prieteni unii cu alții și acolo se întorcea și bunicul meu de la tribunal în fiecare zi. Avea biroul lui de avocatură la parter și copiii – adică tata și cu sora lui, scriitoarea Marta Cozmin – se aflau la etajul întâi și la etajul doi era tatăl, cu soția; cu prima soție, mama copiilor și după cu a doua soție, după ce a divorțat.

Când a fost vândută casa și când ați vizitat-o?

Eu am vizitat-o prin anii 2005… A fost vândută cam atunci, 2006-2007. Este refăcută casa.

În Dimitrov a stat vreo 2-3 ani, dar în condiții foarte grele. Fusese o casă a mătușii lui tata, în care se puseseră chiriași practic în fiecare cameră; tata și cu mama aveau și ei o cameră acolo. Deci situația era foarte grea, tata trebuia să lucreze, nu prea se putea concentra și la un moment dat, prin Uniunea Compozitorilor,  a obținut două camere – tot așa, la comun – într-o casă boierească, despre care nu știu cui aparținuse, dar era foarte frumoasă, pe strada Iulius Fucik 6, fostă și actuală Masaryk, în care eu am copilărit, până la 16 ani. Erau camere superbe, foarte înalte, cam patru metri, erau ca niște catedrale camerele acelea… Dar erau două camere comunicante, cu un glasvand. Și eram patru familii care foloseam o singură baie și o bucătărie. În fine, locul era mult mai aerisit și mai frumos decât cămăruța din Dimitrov. Deci am stat acolo până în ’72.

La parter se afla un atelier de gravură al Fondului Plastic; într-un timp fusese și o cantină a artiștilor. Când ne-am mutat noi, a fost întâi cantină și după au fost aceste ateliere, de gravură și de grafică, erau niște doamne foarte drăguțe acolo, eu mă tot duceam să le vizitez și să mă uit cum fac ele; noi eram la etajul întâi. Și din această casă, în care ne obișnuisem să trăim, cum puteam – aveam o terasă foarte frumoasă – ne-am mutat foarte rapid pentru că un mare mahăr a vrut, probabil, să pună mâna pe casă – vorbesc de anul 1972. Și atunci, foarte rapid, aceste patru familii de care v-am vorbit au fost deplasate. Adică ni s-a cerut, să spunem, cam ce-am vrea noi – adică deodată un mare lux – și ce voiam noi era un apartament fără să fim la comun, bineînțeles. Și acest apartament s-a găsit într-un bloc de pe Strada Maria Rosetti 36 care există și acum, un bloc rotund, care face legătura între străzile Logofăt Luca Stroici și Armenească, pe cealaltă parte. Aveam un apartament la etajul patru, de patru camere, foarte plăcut, în care ne-a surprins cutremurul!

Aș vrea să rămânem puțin la casa din Masaryk, în care ați locuit. Ce amintiri păstrați acelui apartament?

Mi-l amintesc cu foarte multă dragoste, mi-am și pus ca fundal pe tabletă o fotografie pe care am făcut-o eu acestei case – se vede tocmai geamul camerei în care eram eu și mă așezam pe pervaz ca să citesc. Am citit nu știu câte romane de Balzac acolo. Era o casă superbă; dacă ar fi fost doar a unei familii înstărite, ar fi fost minunată. Nu am știut niciodată cui i-a aparținut, mi-ar plăcea să știu – și nu știu nici cine locuiește acum, dacă și-au recuperat-o sau dacă locuiesc alte persoane… Se intra într-un fel de gang, sunt două case în oglindă, sunt niște case absolut superbe. Cea în care am stat noi a fost refăcută și la ora actuală se află în condiții mai bune decât cealaltă.

Și când locuiați dumneavoastră?

Era încă acceptabil, pentru că atunci casele din București erau mai bine decât au fost după. Trecuse, totuși, destul de puțină vreme de când fuseseră rechiziționate de către stat. În acea casă se intra pe o scară absolut monumentală, de lemn, foarte frumoasă, până la etajul întâi; și primele camere care apăreau erau ale noastre. Dar toate camerele erau cu glasvand, se auzea orice de la un apartament la celălalt, pusesem niște covoare care atârnau și care separau vizual camerele. Sigur că fiecare își făcea viața, ar trebui făcut un film, așa cum s-au făcut în Rusia filme despre apartamentele la comun, pentru că tata lucra în camera din spate la pian, camera în care eu dormeam, dar de la nouă dimineața el era acolo și lucra – iar în camera din față, mama bătea la mașină, traducea, scria… și când mie mi-a venit pasiunea de operă, ascultam operă tare, tare de tot în radioul din prima cameră. Deci toată lumea era concentrată, era în lumea lui, în bula lui, pe care nu știu cum reușeam să ne-o facem. Și ne înțelegeam foarte bine, adică niciodată nu mi-au spus părinții „ascultă mai încet” sau „închide radioul”. M-au lăsat să fac ce vreau și fiecare se concentra în zona lui. A fost excepțională experiența.

Având în vedere aspectul sonor al activității oricărui muzician, ați avut vreodată probleme cu vecinii?

Sigur că am avut! Dar până la urmă ne-am înțeles. La început era vecin cu noi domnul Simionescu, nu îi mai știu prenumele – fata lui a fost violistă în Filarmonică, Mirela Simionescu, care avea un an mai puțin decât mine și cu care mă jucam când eram mică – și care era un domn foarte înțelegător, lucra la Uniune (nu știu exact ce făcea). După aceea a venit un domn care era bucătar mandatar, a avut un mic restaurant al lui, la un moment dat mandatarii au fost expulzați – a fost o experiență comunistă de câțiva ani de zile.

Cred că părinții mei aveau ideea că ei trebuie să lucreze, înainte de orice.

Apoi a urmat apartamentul din Maria Rosetti 36.

Acolo aveam patru camere, una era biroul lui tata, alta camera mea, alta camera lor și o sufragerie în mijloc. Mamei mele îi plăcea foarte mult acel apartament, era un apartament frumos de bloc vechi, dar din păcate, fiind un bloc exact în situația celor care s-au dărâmat, cred că am scăpat ca prin urechile acului, pentru că noi am plecat în seara aceea din bloc, iar eu nu m-am mai întors niciodată.

Era un apartament frumos, mie mi se părea mai puțin interesant decât cel din Iulius Fucik, pentru că era mai mic, dar era frumos. Și mama era în culmea fericirii pentru că avea baia și bucătăria ei – erau lucruri care erau foarte importante. Era un apartament frumos. Tata a lucrat toată viața lui – și în Dimitrov, și în apartamentul din Iulius Fucik, și în Maria Rosetti – compunea, compunea, compunea! Toate acestea au fost apartamente în care își făceau lumea lor sonoră, mentală și lucrau de dimineața până seara. Tata nu a lucrat niciodată la „serviciu”, cum se spune, lucra acasă.

Cum vă amintiți atmosfera din apartamentul de pe strada Maria Rosetti?

Era frumoasă, pentru că eram foarte aproape de școală, eu am făcut Liceul Spiru Haret, mergeam pe jos zece minute. Și după aceea am intrat la Conservator, deci eu am cântat în acel apartament din Maria Rosetti, aveam niște probleme cu o vecină de jos care îmi bătea în calorifer. Și tata, imperturbabil, compunea în camera lui. Primeam foarte mulți prieteni, întotdeauna am avut casa deschisă și au venit prieteni la noi. Sigur că fiind în centru, veneau foarte mulți. Pe atunci veneai dimineața, sunai, „am venit să beau o cafea la tine”, lucruri care, din păcate, acum s-au pierdut, pentru că erau foarte plăcute. Se vedea Biserica Popa Chițu din fața    balconului, era frumos.

Tocmai acest apartament mi-a rămas cu un gust amar, pentru că în seara cutremurului eram toți trei acasă, ne uitam la operă – era opera „Norma”, transmisă de la Festivalul Chorégies d’Orange, cu Montserrat Caballé, care cânta divin. Ea era acolo la Orange, în aer liber, cu niște voaluri, totul se zbenguia în jur, și la un moment dat m-am uitat sus și am văzut că și lampa se zbenguie. Deci mi-am zis „e ceva care nu merge”. S-a stins lumina și era ora nouă și jumătate seara, aș fi putut să fiu chiar și în pat la ora aceea – bine  că n-am fost, s-a prăbușit un zid peste patul meu. Noi am plecat de acolo în catastrofă, blocul era într-un hal fără de hal și cred că și acum este. Arhitectul care s-a ocupat de refacerea lui și care avea o sumă destul de bună la început să îl repună pe picioare era în culmea disperării, pentru că i s-au tăiat din fonduri foarte mult. La un moment dat i-a spus lui tata – erau prieteni din copilărie – „eu, în locul vostru, m-aș muta”.

Și atunci v-ați mutat?

Și atunci tata, care avea niște bani puși de-o parte a cumpărat un mic apartament în Drumul Taberei – cum spuneam cu foarte mult umor „unde se termină Bucureștiul și începe România”. Era, practic, la câmp, atunci. De atunci s-a construit un oraș întreg către Domnești, dar pe atunci era la capătul Bucureștiului. Era oribil, pentru că nu era vegetație, erau numai „bloace” (cum se spunea) noi, urâte, am fotografii din acea perioadă, sinistre. Acum e chiar plăcut, pentru că e multă vegetație… Dar și acolo, bineînțeles, prost izolat apartamentul, cu cămăruțe mici, în fine, nu era bine. Tot patru cămăruțe aveam, dar era mic. Și tata, tot așa, a continuat să lucreze, fără probleme; mama, la fel. Fiecare se ducea în camera lui și lucra. Iar eu acolo am stat exact patru ani de zile, pentru că am plecat din țară în ’81. Dar ei și-au terminat viața – în 2015, mama, și în 2016, tata – tot în acel apartament, pe care îl transformaseră și îl făcuseră adorabil și pe care îl am și acum.

Cum compunea tatăl dumneavoastră? Avea o rutină?

Avea o rutină, da. Adică tata avea o capacitate de concentrare extraordinară și în general de la nouă dimineața și până la unu, unu și jumătate, când se mânca de prânz lucra non-stop; și după aceea mai lucra între cinci și opt seara. Și asta a făcut toată viața. În tinerețe a lucrat ajutându-se foarte mult cu pianul. Când am ajuns în Aleea Parva și când noi aveam din ce în ce mai multe cărți, lucruri și spațiile erau din ce în ce mai mici, pianul acela a devenit un fel de depozit: adică tata nici nu îl mai deschidea, era plin de cărți, de obiecte… Și lucra, pur și simplu, la masa din sufragerie, și după aceea lucra în poală – avea un fel de dosar tare cu hârtiile lui de muzică și așa și-a scris ultimele simfonii, nu mai controla nimic, totul era în cap.

Ce fel de muzică se asculta în casă?

Se asculta muzică clasică sau jazz, foarte mult, lui tata îi plăcea jazzul. S-au ascultat canțonete franțuzești la un moment dat – Brassens, Brel, Trenet… Eu am ascultat muzică de plajă italienească – Remo Germani și Claudio Villa și tot felul de minuni… Și după aceea se asculta operă; dar eu ascultam operă, nu tata. Eu am început prin a auzi în casă mult mai mult Stockhausen și Boulez decât Mozart și Beethoven – pe ei i-am descoperit mai târziu, tata era la faza la care asculta muzică contemporană. Asta poate că m-a ajutat, în sensul că nu am avut probleme să cânt eu însămi muzică contemporană, după aceea.

Erau anumite lucruri la radio, erau lucruri pe care nu știu cum și le procurau unii și alții pe benzi de magnetofon – aveau magnetofoane vechi, Tesla. După aceea au apărut casetofoanele și au început casetele… Ce era greu era să obții muzica, pentru că nu se găseau discuri de vânzare și ce se găsea era foarte rudimentar, la acel unic magazin „Muzica”. Când se mai ducea cineva în străinătate, mai venea cu câte un disc Supraphon sau Deutsche Grammophon… Colecții existau.

Era complicat să asculți muzică – în rest te duceai la concerte, evident. Dar la noi se asculta dintotdeauna foarte, foarte multă muzică. Nu exista zi să nu se asculte muzică. Revelioanele pe care le făceam acasă, cu câțiva prieteni, se terminau la șase dimineața cu ascultat de muzică… Chiar și pop, chiar și Beatleși, când eram eu la vârsta ceaiurilor, ascultam foarte mult Beatleși și Rolling Stones și Bee Gees și tot felul de alte minuni. Până la ABBA; la ABBA deja strâmbam din nas, nu era de aceeași calitate.

Asta ascultați dumneavoastră, presupun…

Și tata asculta! Păi cum să nu?! Îi plăceau foarte mult Beatleșii. Câteodată făceam și ceaiuri, veneau prietenii la noi, știți cum era pe atunci, mergeai la unul, la altul și dansai; era unul din participanți care devenea disc-jockey-ul nostru și care schimba muzicile – casetele, în general – și ceilalți dansau. Deci tata a dansat de nu-știu câte ori pe muzică cât se poate de modernă, la ceaiurile mele, și era foarte haios.

Aveam discuri cu cei mai mari muzicieni de jazz americani; tata era un mare specialist, el a și compus muzică de jazz la un moment dat, care a început ca o muzică de scenă pentru „Visul unei nopți de vară”, pusă în scenă la Cluj de Vlad Mugur, care era prieten din copilărie și coleg de clasă cu tata. Această piesă a avut un mare succes, au plecat în Italia, în turneu, era făcută în blue-jeanși; un Shakespeare în blue-jeanși în anii ’70 era ceva extraordinar de modern. Era prieten bun cu Johnny Răducanu, tata, de exemplu…

Însă nu se asculta operă în casă…

Nu se prea asculta operă, decât în momentul în care tata a început… aici au fost și niște lucruri personale, în sensul că a doua soție a bunicului meu fusese cântăreață de operă; avea, de altfel, o voce foarte frumoasă, am auzit-o pe discuri 78… O chema Lucreția Enescu, nici o legătură cu compozitorul. Și tata o detesta. Ea, în casă, cânta, urla Madama Butterfly și tot felul de alte lucruri și tata nu putea să asculte operă. De la un punct încolo i-a trecut și a început și el să asculte, dar mai mult de gura mea, la început. Eram foarte sistematică în ascultările mele: de exemplu, îmi plăcea cutare cântăreață și atunci ascultam tot ce cânta acea cântăreață, după care decretam „îmi place Wagner” sau „îmi place Puccini” și atunci ascultam tot ce puteam de Wagner sau de Puccini. Și exact cum au făcut și părinții mei în domeniile lor, nu se discuta – adică era atât de mare voința mea să fac treaba asta că nu discuta nimeni. La noi în casă nimeni nu se plângea de nimic.

Vorbind despre educația dumneavoastră muzicală: când studiați acasă, de exemplu, vă spunea ceva?

Da, eu am lucrat foarte mult cu tata. Când, la vârsta de treisprezece ani am anunțat în mod solemn tatălui meu că voiam să fiu cântăreață de operă, reacția lui, la început, a fost negativă. Și așa a rămas vreo trei ani de zile. Nu făcusem muzică, fiindcă tata voia să își păstreze pianul pentru el și a crezut, probabil, că nebunia asta a mea va trece. Dar eu eram fascinată, deja, de libretele pe care le întocmise pentru cele trei opere – „Amorul doctor”, „Jertfirea Ifigeniei” și „Hamlet” – și le recitam prin casă înainte ca muzica să fie scrisă. După aceea am ascultat de sute de ori înregistrările cântăreților și până la urmă tata și-a dat seama că eu urma să termin liceul, voiam să intru la Conservator și habar n-aveam de nimic. Și atunci a schimbat macazul, mi-a luat un profesor de canto și a început să îmi dea el cursuri de solfegiu, de armonie, făcea dicteuri muzicale, mă punea să copiez caiete cu note ca să am un scris muzical frumos, analizam partituri cu el, mergeam la concerte și așa mai departe. Și era extraordinar. El nu îmi făcea nici un fel de cadou nemeritat în aceste ședințe ale mele; în fiecare zi aveam dreptul la ora mea de muzică și ședințele erau foarte dure. Adică a reușit într-un an și jumătate să mă facă să pot descifra cicluri de Webern cu un diapazon – de unde eu nu știam nimic. Asta înseamnă, sigur, că și eu aveam ceva ureche, altfel nu s-ar fi putut; a inventat pentru mine niște metode, foarte amuzante, moderne, pe care le-a aplicat cu o implacabilă exigență. Și ieșeau niște ore de muncă înfierbântată; uneori cu țipete, cu uși trântite, dar și cu râsete… Și în fiecare zi eu mă duceam să-mi iau lecția mea de muzică și el se întrerupea din orice și mi-o dădea. Ori, această disponibilitate pe care a avut-o a fost senzațională, pentru că eu nu mi-am dat seama decât mai târziu că eu îl scoteam pe el de la munca lui. Dar această concentrare și-o punea, pur și simplu, deoparte, se ocupa de mine și se întorcea la lucrul lui. Și m-a ajutat enorm, am intrat prima la Conservator. Și am ieșit prima.

Un an și jumătate înainte și încă un an după. După care m-a lăsat să îmi fac drumul meu la conservator singură. Și venea și mă asculta când aveam concerte. De câte ori aveam câte un recital, spre sfârșit, mergeam cu pianistul sau pianista respectivă și îi cântam și el avea tot felul de lucruri să îmi spună. Și eu îmi luam notițe, făceam ce mi-a spus. Era formidabil, știa să lucreze extraordinar de bine cu muzicienii.

Spuneați, mai devreme, că aveați și invitați – voiam să știu dacă erau oameni din lumea muzicii?

Erau de toate felurile și erau foarte mulți oameni celebri. Eu vreau să scriu și o carte despre acest lucru. De exemplu, unul dintre cei mai buni prieteni ai părinților mei a fost scriitorul Alexandru George, un mare scriitor, critic literar, chiar și politolog. Sora lui tata, Marta Cozmin, era căsătorită cu un traducător din greaca antică și un poet foarte bun, Alexandru Miran, care era și cel mai bun prieten al lui tata, deci ei veneau foarte des. Erau medici, erau muzicieni – Varujan Cozighian, Ștefan și Valentin Gheorghiu; tot felul de persoane care au luat lecții cu tata – adică  tata a dat lecții private, el nefiind profesor la Conservator. Colegi de-ai mei, veneau foarte mulți oameni… și acum, în ultima perioadă, m-am dus cu o elevă de-a mea – pe care, de altfel, am învățat-o românește foarte bine – și tata asculta ceasuri de muzică cu ea.

Nu știu de ce, tuturor le plăcea muzica. Cred că n-ar fi putut să existe oameni cărora să nu le placă muzica și să vină la noi în casă. Asta cred că nu ar fi putut să funcționeze. Știți cum erau melomanii pe vremuri… acum nici nu mai știu dacă mai există vreo societate, nu numai în România, peste tot. Adică oamenii se duc la slujbă și duminica plimbă câinele sau își văd câțiva membrii din familie. Este o viață atomizată care este îngrozitoare. Pe atunci erau tot felul de pasaje de la o meserie la alta: pictori, arhitecți, medici – medicii erau foarte melomani, cel puțin atunci, acum nu mai știu… scriitori, interpreți, actori de teatru – tata era bun prieten cu Silvia Popovici, pe vremuri cu Caramitru, a scris vreo 30 de muzici de scenă pentru piese puse în scenă de Vlad Mugur, de Giurchescu, de Dinu Cernescu… Și George Teodorescu, foarte bun prieten, care a fost și regizor la operă. Și din străinătate veneau foarte mulți. Așa că mama făcea de mâncare și după aceea vorbeam, ascultam muzică, era o atmosferă foarte plăcută. Nu era altceva de făcut; în afara serialului de sâmbătă seară sau filmului de la telecinemateca, la televizor nu aveai la ce să te uiți. Noi nu eram sportivi, deci nu mergeam nici la schi, nici la bazin, și atunci rămâneau conversațiile, discuțiile, cărțile și schimburile de idei pe care le aveau.

Interviu de Petre Fugaciu