Interviu cu istoricul George Trohani

Stimate domnule George Trohani, dumneavoastră ați locuit în blocul din Calea Victoriei 128A, o adresă care a figurat și în actele de identitate ale compozitorului Constantin Silvestri sau actorului Amza Pellea. Care este istoria dumneavoastră personală legată de acest imobil?

Trăiesc de când m-am născut acolo. Deși acum locuiesc în altă parte, am în continuare în proprietate un apartament în acest imobil. Blocul e construit în 1936 și părinții mei au cumpărat apartamentul de la etajul doi în anul 1940. La parter, în apartamentul trei, a stat dirijorul Constantin Silvestri. Soția lui, Viorica, era tot locatară a blocului. Erau vecini. Pe doamna Silvestri o cunoșteam bine fiindcă mergeam cu sorcova de 1 ianuarie și îmi dădea 25 de lei, o sumă mare pe vremea aceea! Silvestri avea mașină la scară, șoferul stătea tot timpul acolo… Avea o Pobedă, o mașină care era a Operei sau a Ministerului Culturii, cu șofer la dispoziție. Și George Georgescu, directorul Filarmonicii, avea la fel. Soția lui George Georgescu, Tutu Georgescu, a fost prietenă din copilărie cu mama. Așa era atunci, directorii aveau mașină de serviciu.

Doamna și domnul Silvestri se respectau reciproc, se înțelegeau foarte bine. Sigur, nu întotdeauna mergeau împreună, fiindcă repetițiile erau repetiții, concertele erau concerte. Nu întotdeauna asista și ea la concerte. Nici Tutu Georgescu nu mergea la toate concertele; am fost la dumneaei în casă de multe ori, fiindcă doamna Bușilă, mama lui Tutu Georgescu, era prietenă cu bunica mea. Așa că erau relații de prietenie, de cunoștință, iar eu fiind copil, profitam.

Intrând la familia Silvestri în casă, odată, mi-a arătat colecția de timbre. Eram copil de șapte-opt ani și maestrului îi plăcea să stea de vorbă cu un copil, iar doamna Viorica o cunoștea pe mama. Îmi arătau și tablourile de pe pereți… Era o priveliște frumoasă. Și mă interesa! Eu de aceea am făcut istoria și pe urmă arheologia și de aceea sunt aici, la Muzeu[l Național de Istorie n.r.]! Eram curios, puneam întrebări, mai ales că aveam și eu de la tata câteva timbre. Silvestri avea o colecție foarte frumoasă și o prezenta cu plăcere. Și își făcea timp să explice unui copil, așa cum eram eu, ce are în casă. Ce s-a ales cu aceste colecții se știe foarte bine… doamna Viorica Silvestri a revenit în bloc după ce a plecat soțul în Anglia. Iar în apartamentul acela, după ei, a stat Amza Pellea câtva timp, în perioada în care Oana Pellea, era copil mic.

Cum era organizat apartamentul?

Era un apartament de trei sau patru camere. Dar nu avea soare, din păcate; ferestrele erau orientate către curtea interioară, nu spre Calea Victoriei. Era o cameră mare (în care am fost eu invitat), din care se intra în dormitoare. Bucătăria era în capăt pe stânga, baia pe dreapta. Atmosfera din casă era una de înțelegere, liniștită. Pe vremea aceea se păstra liniștea în bloc. Deasupra apartamentului nostru a stat actorul George Calboreanu, care repeta uneori acasă. Iar atunci când am avut nunta m-am dus la el și i-am spus „domnule Calboreanu, la noapte am nunta, mă iertați că va fi gălăgie!”, pentru că pe atunci petrecerea nu se făcea la restaurant. Și mi-a spus „Vă înțeleg, vă înțeleg!”. Deci era o atmosferă de cordialitate, de respect reciproc, toată lumea îl respecta pe Silvestri, toată lumea îl respecta pe Calboreanu; în acel bloc a stat Dem Rădulescu, a stat Amza Pellea, a fost o lume civilizată.

Ce s-a întâmplat cu apartamentul din Calea Victoriei după plecarea definitivă a lui Constantin Silvestri din țară?

Apartamentul a stat închis până a venit Securitatea, au făcut inventarul… Cine a devenit proprietar al apartamentului nu știu. Dacă a venit Amza Pellea după aceea, înseamnă că tot pe linia Ministerului Culturii a fost dat. Mai multe știu din ziarele de după Revoluție. De după „noaptea cu împușcături”. Apartamentul a stat sigilat o vreme. Pe urmă a reapărut doamna Viorica, venită din străinătate. Am văzut-o, dar a stat puțin timp.

Deși lumea cârcotea, se spunea că „muștarul se mănâncă cu debrețini și Silvestri cu Georgescu”. De fapt, erau relații foarte bune între ei. Eram oarecum prieten și cu Ioana, fata lui Georgescu, și mergeam pe strada Washington nr. 9, în casa lui Tutu Georgescu. Erau 25 de ani diferență de vârstă între Tutu Georgescu și George Georgescu. Noi, copiii, când veneam de ziua Ioanei ne jucam în curte, unde aveau un vișin sau un corcoduș… Casa lor era o vilă cu un etaj și avea și o curte frumoasă în spate. Stătea și doamna Bușilă, al cărei soț, om politic, a murit în închisoare… Știu că își pierduse vederea, eu îi duceam scrisorile din partea bunicii mele, care îi scria în franceză, și i le citeam pentru că dânsa nu mai vedea.

Aveți amintiri frumoase legate de casa maestrului George Georgescu.

Îmi amintesc holul de la intrare, unde ne jucam. Dar în general ne jucam în curte. „La aer, copiii la aer!”, ne spuneau. Intram doar ca să mâncăm, să luăm gustarea. Îmi amintesc scara interioară. Știu că a fost un mare eveniment când George Georgescu a dirijat Simfoniile de Beethoven. Era prin anii ’50. El a murit la începutul Festivalului „Enescu”, în ’64 și am participat la înmormântare. Am mers pe jos, în urma mașinii care transporta trupul neînsuflețit, de la Ateneul Român și până la Cimitirul Bellu.

S-a întâmplat să vă întâlniți și cu alți oaspeți în casa maestrului George Georgescu?

La George Georgescu, la fel ca și în casa lui Ion Voicu, de la Parcul Ioanid, erau invitați muzicieni străini. Când veneau, familia Georgescu dădea o masă și asta se petrecea de obicei acasă. La restaurant mai puțin, pentru că nu prea găseai ce să mănânci, plus că acasă întâlnirile se prelungeau. Vă pot spune, sărind de la una la alta că, de exemplu, tatăl meu era văr primar cu pianistul Alexandru Demetriad. Uneori, Alexandru Demetriad era invitat la familia Costidi, care stătea în Piața Rosetti. Într-o seară eram invitați la el, când a venit o violonistă turcă, Ayla Erduran, care trăiește acum în Elveția și are 86 de ani. Ayla Erduran a cântat Concertul pentru vioară de Brahms și seara, pianistul Alexandru Demetriad s-a așezat la pian și a cântat cele două Concerte de Brahms până au sunat vecinii spunând că e două noaptea și vor să doarmă. Asta era viața la bloc.

Toată arhiva lui Alexandru Demetriad i-am dat-o nepotului lui, inclusiv cele două scrisori de recomandare de la Alfred Cortot, pentru că Demetriad a fost elevul lui Cortot.

Care erau relațiile cu unchiul dumneavoastră, pianistul Alexandru Demetriad?

Mama lui era soră cu bunica mea, așadar Demetriad era văr primar cu tata. Provenea din Tecuci, iar părinții mei erau din Brăila. Erau neam de greci. El întâi a stat pe strada Palade (ulterior Șevcenco, acum bulevardul Dacia, prelungire), aproape de biserica Silvestru, vizavi de casa lui Mircea Eliade. Nu a fost căsătorit, s-a mutat pe Popa Rusu, după 1970. Ultimii zece ani a stat pe lângă biserica Popa Rusu. Aproape de Moșilor, zona piața Rosetti. Acolo avea o cameră, într-o vilă, cu acces comun la baie și la bucătărie. Camera era mare, cu pian și știu că pianul avea și un microfon, montat dedesubt de cei de la Electrecord, ca să se poată înregistra pe magnetofon. Alexandru Demetriad era născut în 28 martie 1903 și a murit în 2 iunie 1983, în sâmbăta de dinaintea Paștelui Catolic. A fost student la Paris și la Târgu-Mureș. Tatăl lui, Iancu Demetriad a fost deputat în Parlament, înainte de Primul Război Mondial. Avea moșie la Tecuci. Nu știu când a venit în România, era născut în Grecia, în timpul Imperiului Otoman. A venit, ca mulți greci, să facă comerț, a cumpărat pământ și era mare proprietar în Tecuci. Alexandru, fiind elevul lui Cortot, i-a cunoscut pe toți marii profesori. A stat la Paris până prin anii ’30, pe urmă s-a întors în țară și a avut concerte permanent. Și în timpul războiului a avut concerte în Italia și în Germania. Iar după anul 1945 nu a mai avut concerte decât în URSS și Polonia. Iar la Paris a fost coleg de clasă cu Joaquín Rodrigo, chitaristul nevăzător. Soția lui Joaquín Rodrigo era de asemenea colegă cu ei. Toți trei se plimbau pe străzile Parisului. Prin anii 1975-1976, murindu-i o verișoară din Canada, a moștenit-o și cu banii rezultați din moștenire s-a dus în vizită la Joaquín Rodrigo, o săptămână sau două. Sunt scrisori de la Joaquín Rodrigo, scrise de soția lui către tata – tata e cel care a purtat corespondența, i-a anunțat și când a murit Alexandru Demetriad, care a susținut recitaluri de pian, în casa lui Joaquín Rodrigo, în Spania. La un moment dat a vrut să revadă Parisul, a stat la un hotel în Paris, era o aniversare Joaquín Rodrigo și televiziunea spaniolă a trimis patru-cinci autocare pe o străduță din Paris, să înregistreze o convorbire cu Alexandru Demetriad, să-și aducă aminte de anii tinereții.

Înțeleg că Alexandru Demetriad a locuit în două imobile, în București?

Da, înainte de război a stat în Hotelul „Select”, care era vizavi de Athenée Palace. După bombardamentul din 4 aprilie, când a ars tot hotelul, atunci s-a dărâmat, chiar vizavi, spre Știrbei Vodă. Și atunci a pierdut tot. După război a fost angajat imediat la Filarmonică și a locuit pe bulevardul Dacia. A fost pensionat prin anii 1980 și pe locul lui a venit Dan Grigore. La Alexandru mergeam des în vizită, în casa de pe strada Popa Rusu, pe care o știu bine, o locuință modestă, în care pianul era la loc de cinste. Toți locatarii îl respectau, știau că trebuie să repete, să exerseze. Casa era bine construită, cu perdelele groase la ferestre. Repeta dimineața, seara, când se putea. Asta înseamna locuitul în colectiv. Avea o singură cameră și niște dulapuri pe coridor.

Își invita prietenii la această adresă?

La el în casă, nu. El primea invitații, pentru că era gurmand! La prânz, mânca la „Cina”, restaurantul de lângă Athenée. Aproape la fiecare prânz, mânca la „Cina”, fiind burlac… iar la noi venea foarte des. Invitat, neinvitat, era primit cu brațele deschise. Am o colecție de cravate, care astăzi nu se mai poartă, pentru că de fiecare zi a Sf. Gheorghe sau de Crăciun îmi dădea o cravată.

Ați fost invitat și în locuința lui Liviu Glodeanu.

Am fost o dată, rugat de cineva să duc sau să iau o carte de la el, pentru cineva de la Cluj. Știu că atunci am intrat în casă la etajul doi sau trei, în blocul de vizavi de strada Frumoasă, pe Calea Victoriei. Am intrat, am stat nițel de vorbă, am dat sau am luat o carte și am plecat. Așa cum la Viorel Cosma am fost să-i arăt o carte poștală, cu mormântul lui Napoleon, trimisă de George Enescu de la Paris, mamei sale, Maria Enescu: „Dragă mamă… doctorul mă roagă să-i trimit niște vederi de la Paris, dar fără mâzgăliturile mele. Iscălește, Ghiță” – George Enescu. În sinea mea îmi spuneam că este mai valoroasă astăzi cu mâzgăliturile lui Enescu. Și m-am dus cu asta să-i arăt lui Viorel Cosma, care a fost încântat, a vrut să o includă în volumul doi din corespondența lui Enescu, care însă nu a mai apărut. Și a rămas, într-un fel, inedită. A apărut, însă, pe internet, trimisă de o colegă.

Viorel Cosma avea casa ticsită de cărți, de documente. Așa cum e și la mine acasă: cutii, cărți, fotografii… Eu fiind și arheolog, adun de toate. La fel era și la el.

Ați fost invitat și în casa compozitorului Paul Constantinescu, nu-i așa?

Da. Stătea pe Traian, într-un bloc foarte frumos, la nr. 222. Soția lui, Marica, era prietenă cu mătușa mea, sora lui tata. Aveau o casă foarte frumoasă, la etajul trei sau patru. După ce au murit ei, cred că un timp scurt a stat acolo baritonul Dan Iordăchescu. Iar pianul mi se pare că i l-au dat  lui Valentin Gheorghiu – unul din piane. Despre Concertul de pian al lui Paul Constantinescu știu că Marica spunea că îi este recunoscătoare lui Valentin Gheorghiu pentru că l-a interpretat foarte bine. Casa lor era mare, frumoasă, luminoasă, în spate erau case mici, aerisite. Paul Constantinescu venea în vizită la bunica mea, care  stătea la câteva străzi distanță. Mergeam și noi în vizită la el, dar nu foarte des. Apartamentul avea trei sau patru camere, mari, luminoase, cu mobilă frumoasă, din care se vedea cerul, nefiind obturată vederea de vreun alt bloc. Și întotdeauna aveau dulcețuri. Atunci se dădea musafirilor rahat cu apă rece, dulceață… după aceea a apărut moda cu coniacul. Eram copil, totuși, dar Marica era foarte bună prietenă cu mătușa mea și ne vedeam la toate sărbătorile. Uneori, Paul Constantinescu putea să plece în străinătate cu soția, dar de multe ori nu. Se înțelegeau foarte bine. Vorbea mai puțin despre compozițiile lui, când eram noi de față. Când participa și Alexandru Demetriad, aveau discuții pe teme muzicale. Comentau aspecte din concertele pentru pian, în special. Alexandru Demetriad era puțin mai mare decât Paul Constantinescu și nu știu de ce nu i-a interpretat Concertul pentru pian.

Oricum, când am făcut Muzeul [Național de Istorie n.r.], Paul Constantinescu murise deja și soția lui, Marica, ne-a donat o partitură pentru muzeu. Avem aici și una din viorile lui Enescu, iar de la Alfred Alessandrescu (una din colegele noastre era nepoata sa)  avem una dintre baghetele sale de dirijat.

În final, vă rugăm să ne vorbiți despre vioara lui Enescu pe care o aveți în custodia Muzeului Național de Istorie.

Când s-a deschis muzeul în anii 1971-1972, ne-a dat-o Romeo Drăghici. Știu că a reparat-o la un moment dat un membru al Orchestrei Radio. Romeo Drăghici era directorul Muzeului „Enescu” atunci și Muzeul nostru și-a luat exponatele din alte părți cu împrumut, prin transfer, prin custodie… Vioara nu este expusă, din păcate, pentru că de 20 de ani Muzeul Național de Istorie este în reparații, care de fapt nu se fac. Nu e vioară foarte valoroasă, nu știu ce marcă e, dar Enescu a cântat pe ea și se află în depozit, bine păstrată.

 

Interviu realizat de Petre Fugaciu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *