Despre Constanța Erbiceanu – o călătorie în timp cu domnul ing. Constantin Laurențiu Erbiceanu

Orice ocazie de a discuta cu domnul Constantin L. Erbiceanu este memorabilă. Interlocutorul are senzația că orice temă (legată de artă, cultură, istorie… și cred că orice alt subiect) îi este la îndemână. Discursul dumnealui este mereu fascinant, plin de informații inedite și povești de viață aduse la lumină dintr-o memorie cu adevărat enciclopedică, pe care le împărtășește cu o plăcere cuceritoare. Am avut bucuria de a purta discuția următoare la finalul lunii august, în casa Erbiceanu – ea însăși plină de istorie, încărcată cu o atmosferă al cărei farmec ar fi imposibil de descris în cuvinte. Cadrul sonor ales de domnul Erbiceanu a fost Liszt – cu înregistrări inedite realizate de pianistul Leslie Howard, un fundal care ne-a însoțit în călătoria prin amintirile legate de marea pianistă și profesoară Constanța Erbiceanu.

 

Care este povestea casei familiei dumneavoastră și ce amintiri aveți legate de perioada în care a locuit aici Constanța Erbiceanu?

Casa a fost realizată între anii 1926-1927 de bunicul meu, ing. Laurențiu Erbiceanu, fratele mezin al Constanței. El fusese directorul Portului Constanța, pe care l-a reclădit după distrugerile suferite în timpul primului război mondial, când a fost vandalizat de armatele Bulgariei, Turciei și Germaniei. În 1924 a venit la București și s-a hotărât să aibă o casă proprie. Era cu soția, bunica mea și deja erau născuți amândoi copiii: tata, în 1913, ing. Constantin Dinu Erbiceanu și mătușa Florica, sora lui, care s-a căsătorit cu vărul primar al lui Mircea Eliade, ing. Dinu Eliade, foarte faimos în branșa sa.

A construit casa pentru o familie (eu m-am născut mult mai târziu, nici nu mi-am cunoscut bunicul) și brusc, bunica a spus: dar unde o punem pe Constanța? Sora lui stătea undeva aici în zonă, pe Polonă, cu chirie. Și atunci au amenajat mansarda de la etajul 2, unde Constanța s-a mutat din 1927 și a trăit până la sfârșitul vieții, în 1961.

Ea a fost norocul întregii familii, devenind chiar în regimul comunist Maestră Emerită a Artei, deoarece a avut elevi celebri, între care Silvia Șerbescu sau Valentin Gheorghiu. Interesant este că, nefiind deloc antisemită, a protejat o serie de artiști evrei care nu puteau concerta, dar le-a dat lecții gratuite în toată perioada 1940-45. Între ei: Lidia Cristian, Marta Nicolau, Mircea Brucăr și alții. Respectivii ne-au fost ulterior recunoscători, grație lor nu am fost evacuați din casă. Chiar dacă a fost naționalizată, o serie de familii au fost introduse, dar au rămas întotdeauna părinții în cel puțin două camere.

Constanța deci a continuat activitatea pedagogică, făcuse o carieră strălucită în străinătate, dar nu se mărginise numai la cântatul la pian, nu vorbesc de prietenii pe care i-a avut, de exemplu Maurice Moszkowski, care i-a și dedicat Concertul pentru pian, sau mai ales Max Reger, pe care l-a cunoscut și care s-a stins din viață în mod surprinzător în 1916, în plin război, după ce îi scrisese o carte poștală spunând: sperăm să avem la toamnă pace. Ei, nu s-a întâmplat. Împreună cu văduva lui Max Reger, pe nume Elsa, a creat Max Reger Gesellschaft. La început era la Karlsruhe, s-a mutat la Bonn. Le-am trimis și lor copii după câteva corespondențe.

Și, Constanța, cred că ultima ei ieșire din casă a fost în 1947, când am vizitat-o în vacanță la Breaza. În următorii 14 ani n-a mai coborât. Asistase de altfel la botezul meu, în toamna lui 1939. Dat fiind relațiile create în lumea muzicală, a fost îngerul păzitor al întregii familii, întrucât de câteva ori s-a încercat evacuarea noastră și ea întotdeauna a scris unor somități că are nevoie de familie ca să fie hrănită – nu putea să își facă cumpărături și meniul ei se restrânsese foarte mult. Avea un clopoțel cu care anunța de sus când vrea să fie servită.

Din fericire deci, Valentin Gheorghiu și Silvia Șerbescu mai ales, au avut o extraordinară grijă pentru dânsa. La 85 de ani s-a mai creat o mică ceremonie, dar tocmai atunci s-a întâmplat nenorocirea, în octombrie 1959, a fost un incendiu la Circ și întrucât tata nu avea dosarul bun, a fost anchetat, arestat și condamnat la 10 ani. De teamă că era prea plăpândă, ne-a fost frică să o informăm, până când într-o bună zi a venit Sviatoslav Richter la București și a dorit să o întâlnească pe unica persoană de specialitate care l-a cunoscut personal pe Johannes Brahms, el urmând să cânte în acea seară Brahms la Ateneu.

Se află aici în casă pe perete și fotografia lui Brahms cu semnătură. Nu am avut voie să asist la conversație, ascultam după ușă, nu am înțeles mare lucru, conversația s-a desfășurat în limba germană, pe care ambii o vorbeau fluent. Dar în ultima oră am fost acceptat și eu, împreună cu mama și Florica, am intrat în cameră, am tăcut chitic și am ascultat. El i-a povestit că pe vremea când era student, toți o amirau pe cântareața Nina Dorliak, dar numai el i-a cerut mâna și s-au căsătorit, deși era mai în vârstă decât el. Grație ei, prin faptul că a acompaniat-o în liedurile lui Schubert, a învățat să interpreteze aceste mici bijuterii.

Am asistat atunci și la o scenă faimoasă, când Constanța a scos din bibliotecă manuscrisul Concertului pentru pian și orchestră de Max Reger cu adnotările compozitorului și spunând că aici în țară n-o să-l cânte nimeni, vi-l dau dumneavoastră, care sunteți un mare maestru și el a căzut în genunchi, i-a sărutat mâna, teatral bineînțeles și după aceea a mai venit odată și i-a trimis un buchet de flori și atunci am fost eu autorizat să fug la mătușa Constanța, cum îi spuneam eu, tanti, și să-i spun… uite, mare bucluc în familie, tata a fost pe nedrept acuzat că ar fi fost neglijent în serviciu și este închis. A reacționat magistral, asta era deja la finele anului 1960, a scris la diverși miniștri, dar singura scrisoare care a avut succes a fost la Leonte Răutu, care era amator de muzică și îi aprecia și pe Silvia Șerbescu și pe Valentin Gheorghiu și a trimis o secretară să-i spună după câteva zile: nu vă faceți griji, nepotul dvs. va veni în curând acasă. Și așa a și fost, a sosit ca mărțișor pe 1 martie 1961. Eu însumi am trecut prin momente grele fiind student, gata-gata să fiu exmatriculat. Din fericire, s-a găsit un prieten al tatei care era profesor, Dan Tătușescu, să spună: un moment, știu că familia a făcut recurs, să așteptăm rezultatul. Și m-au uitat. Așa că am putut să absolv în vara aceluiași an Institutul de Construcții, ceea ce mi-a asigurat o carieră onorabilă și mie. Iar tata, după vreo două luni, când a fost susținut și moralemente și financiar de Dinu Eliade, și-a reluat activitatea la Ipromet fiind șeful de proiect la uriașul complex siderurgic de la Galați.

Biata Constanța era din ce în ce mai plăpândă și știam că nu-i a bună, în octombrie 1961 s-a stins. Tata era undeva la Galați deja și a venit val-vârtej pentru că a vrut să-l mai vadă, să-l audă… și s-a stins în casă. Și cum s-a întâmplat: prin casă avea diverse bibelouri și mici statuete și cred că s-a împiedicat de masă și i-a căzut în tâmplă un bust al lui Mozart, pe care eu l-am dăruit acum câțiva ani lui Valentin Gheorghiu. Și în felul acesta, riscul era să ne vină cineva străin în casă, mai ales să ne mai spioneze, și am reușit să o conving pe Maria Șova, una dintre elevele cele mai drăguțe și care a fost și corepetitoare a lui Valentin Gheorghiu în tinerețe și a stat în casă aici la noi din 1962 până în 2007. Era de-o vârstă cu tata și s-a prăpădit la 94 de ani. De atunci sunt diverși locatari sus. Pianul cu coadă l-a vândut Maria Șova, a fost o operație foarte complicată. Constanța nu a avut decât pianină, pe când Maria Șova avea pian cu coadă și i-a vândut lui Marin Cazacu pentru fiul său. Țin minte și acum problema coborârii pianului.

Am beneficiat de vizitatori extraordinari, bineînțeles. Toată lumea o aprecia și dorea să o cunoască. În tinerețe, culmea, bunicul Laurențiu făcuse și Construcțiile dar și Conservatorul. Iar când a venit Cortot în țară a ascultat diverși studenți și pe bunic l-a ales pentru a-l lua la Paris la perfecționare. Dar străbunicul nici nu a vrut să audă! A spus: mi-ajunge un țambalagiu în casă și așa și-a văzut de cariera de inginer. Dar se pare că avea aici o pianină la care mai cânta numai pentru el însuși, ca să se relaxeze. Și această pianină, la care începusem eu să studiez cu Emilia Vlangali, prietenă bună cu Maria Șova și altă elevă a Constanței Erbiceanu, au vândut-o părinții pentru că eram în dificultate materială. Țin minte și acum, a venit o familie de ruși și prin anii ‘52 cred au luat pianina bunicului, care era în salon.

Plăcerea deci de a cunoaște multă lume interesantă. Am o fotografie cu Valentin Gheorghiu la 6 ani. Povestea e următoarea: nu mai știu cine i-a spus Constanței că există doi copiii minune la Galați și ar vrea să-i asculte. Și s-au prezentat, Valentin avea 6 ani, fratele lui, Ștefan, avea 8, cu mama lor, aici sus. Constanța i-a ascultat și a zis: extraordinar! cum facem? cum pot să mă ocup eu de ei dacă stau la Galați? Repede l-a sunat la telefon pe Malaxa să-l angajeze pe tatăl lor contabil și așa s-au mutat la București și l-a creat pe Valentin, care la 15 ani deja a putut concerta la Ateneu, dirijat de George Georgescu. Mai am o fotografie cu George Enescu prin 1943 la Sinaia și țin minte vag că m-a mângâiat pe frunte când ne plimbam pe Cumpătu, lângă Luminiș.

Printre elevele Constanței s-a numărat și Eliza Hansen, care a fost foarte admirată și care avut doi elevi celebri în Germania: Christoph Eschenbach și Justus Frantz. Am vizitat-o la Hamburg cred că în anul 1996 împreună cu tata și și-au adus aminte de tinerețe. Ea a rămas un nume în istoria muzicii din Germania și întotdeauna și-a amintit că e româncă și că a fost eleva Constanței Erbiceanu.

Aici este un program cu semnătura lui Rahmaninov, cred că este luată de mătușa direct, la Viena. Rahmaninov cântat atunci și Liszt, observ, și referitor la Liszt, ca am făcut un studiu, dar a scandalizat pe multă lume. Se spun următoarele: eleva lui preferată și celebră era Sophie Menter, pe care Liszt a declarat-o ca unica sa fiică legitimă. Fapt este că a însărcinat-o și după, ce era de făcut? I-a găsit un soț, pe David Popper și trei luni mai târziu a născut-o pe Celestina… mai târziu măritată Bergmann. Nu prea se spune lucrul acesta deoarece clanul Wagner nu dorește să mai aibă verișori. Există așadar un băiat de 21 de ani care s-a născut la Barcelona și spune că este stră-stră-strănepotul lui Liszt. Scandal! Cum am aflat eu toate acestea? Și eu am fost foarte sceptic și m-am adresat șefei arhivei muzicale din München, care mi-a trimis un studiu întreg de 24 de pagini – ea a descoperit. Așa că greu de contrazis, dar nu place multora, inclusiv Societatea Liszt s-a scandalizat la Londra când le-am spus și le-am trimis apoi studiul.

 

David Popper era de altfel un cunoscut violoncelist și compozitor.

Așa este, e foarte lăudat în memoriile lui Pablo Casals, pentru că nu foarte mulți compozitori au scris concerte pentru acest instrument. Popper a scris mai multe dar nu e așa bine văzut. Era evreu-austriac-ungur și a fost dispus atunci când Liszt i-a spus ia fata!

 

Foarte interesant!

Da, este ceva inedit. Încă n-au publicat și nu știu dacă o vor face, multora nu le place, mai ales clanului Wagner din Bayreuth.

 

Referitor la personalitățile pe care Constanța Erbiceanu le-a cunoscut și care au admirat-o, avem posibilitatea de a citi corespondența dumneaei în două volume.

Enescu i-a scris scrisori, Constanța avea o cantitate de scrisori enormă, iar faimosul Iosif Sava a venit în vizită și a publicat un prim volum de scrisori  (în 1989) – tatăl meu a fost scandalizat – plin de erori. El nu avea timp și răbdare să le verifice, spre deosebire de Viorel Cosma, cu care am fost foarte bun prieten. A scos apoi și volumul doi (1992), pe care tata l-a luat la puricat și acolo e în regulă.

Eu am făcut în 2000 o adresă către primăria municipiului București pentru a pune numele străzii Constanța Erbiceanu, dar s-a pus Alexandru Philippide, care este un alt mare intelectual al nostru.

Constanța a lăsat prin testament rugămintea ca toată biblioteca să fie dată la Conservator, cu rugămintea să se creeze o clasă Constanța Erbiceanu. A venit un domn Smântânescu, a făcut și un soi de inventar cu tot ce a luat și nu s-a făcut nimic, iar cărțile s-au cam furat.

Nenumărate scrisori, vreo 300 la număr, au fost predate de Constanța Ambasadei Poloniei la București, pentru că arhivele Poloniei au fost distruse de nemți și pentru asta a primit și o decorație.

 

Ați menționat mai devreme despre întâlnirile dintre George Enescu și Constanța Erbiceanu. Ce amintiri v-au fost transmise legat de acest subiect?

Cu Enescu se vedea la Sinaia, noi aveam vila Florica pe Cumpătu și el era la Luminiș. Scene destul de amuzante, i-am povestit și lui Viorel Cosma. Una dintre cele mai teribile: George Enescu dădea săptămânal sau la două săptămâni un mic recital la el în vilă. Și unul dintre obișnuiții casei era faimosul critic Emanoil Ciomac. Într-o bună zi, vine și le invită pe mama și pe Florica la concert. Ajung într-un salon semi-obscur, în mijloc era o canapea pe care stătea soția, Maruca și o fetiță stătea lângă Maruca iar ea îi dădea bilețele pentru diverse persoane. Și cântă Enescu, Bach și alte lucrări, după vreo oră se face pauză. Toată lumea iese pe balcon (eu acum spun ce mi-au povestit și mama și Florica), li se oferă un vin cam acrișor și biscuiți de Transnistria. Toți domnii erau în jurul celor două domnițe frumoase. Tata era pe front, Dinu Eliade făcea cazemate prin Dobrogea, inclusiv un buncăr pentru Antonescu, și deodată Maruca face o criză de nervi, de supărare că nu era ea în centrul atenției și începe să vorbească despre les oies de Capitole, deși mama și Florica nici nu vorbeau de cât erau de înconjurate, și de atunci au râs toată viață de ideea că ar fi gâștele Capitoliului. Și brusc a zis concertul s-a terminat, toată lumea să plece, iar bietul Enescu și-a strâns vioara și nu a scos niciun sunet.

Așadar, nenumărate amintiri. După Richter, deodată apare Marcel Mihalovici. Soția era Monique Haas. Acest Mihalovici o plăcuse pe Florica în tinerețe, în perioada interbelică – ea nici nu s-a uitat la el. El a plecat la Paris, s-a căsătorit și, în fine, a ținut morțiș să o vadă pe Constanța Erbiceanu, dar de fapt el voia să o vadă și pe Florica. Și au stat de vorbă, bineînțeles în limba franceză. Erau și Florica și mama și cred că s-a cam scandalizat Madame Monique Haas pentru că el se uita numai după Florica, ea arăta încă excelent în anii ‘50. Apoi, de la ruși, Yakov Zak, cum sunt rușii entuziaști, a îmbrățișat-o  pe Constanța și a și ridicat-o în brațe, iar ea s-a și speriat.

 

Casa Erbiceanu este astăzi Monument Istoric și găzduiește Fundația Culturală Erbiceanu, prin care păstrați vie memoria familiei dvs., o familie care a avut un rol important în istoria și cultura țării noastre și despre care putem citi numeroase informații pe site-ul fundației.

În 2008 am deschis Fundația Culturală Erbiceanu. Anterior am lucrat zeci de ani la o firmă germană, care m-a trimis în multe țări. Mi-am realizat visul de a călători și am tot călătorit deseori în interes de serviciu. Am vizitat 28 de țări africane și mai ales după căderea zidului am devenit șeful secției de achiziționări proiecte în țările Europei centrale și de est. În Slovenia, în Croația, ei mă vedeau când neamț când român. Eu mă pregăteam să știu mai multe decât ei despre propria lor istorie și de exemplu în Slovenia era vorba despre reabilitarea a cinci hidrocentrale făcute pe râul Drava. Am revenit în țară, în fericire tot RWE, marele concern, care prin capital avea 80 la sută din capitalul Lahmeyer m-au transferat la ei și m-au numit reprezentantul concernului în România. Am ieșit la pensie în 2004, la 65 de ani. Am creat din economii o fundație care asta are ca scop, republicarea volumelor de istorie, bizantinologie, teologie ale străbunicului, tatăl Constanței Erbiceanu, în care mă ajută o serie de savanți.

Dar sigur și pentru Constanța am reușit să o conving pe doamna Lavinia Coman să scrie o carte foarte frumoasă și sper să fie realizată și cea de-a doua ediție.

În domeniul muzical am creat prin Fundație Premiul Constanța Erbiceanu, pe care îl acord din anul 2009 celui mai bine clasat concurent român la Concursul Enescu – secțiunea pian. Până acum l-au obținut Sorin Crăciun, stabilit la Berlin, Mihai Ritivoiu, stabilit la Londra, Adela Liculescu, care este la Viena, Florian Mitrea, stabilit tot la Londra (n.n., Concursul Enescu 2022 era în plină desfășurare la momentul acestei discuții, iar între timp pe lista câștigătorilor Premiului Constanța Erbiceanu s-a înscris și pianistul George Todică – laureat cu Premiul II în cadrul competiției). Deci nu este vorba de clasamentul hotărât de juriu, ci de cel mai bine clasat dintre români. În domeniul muzical mă ocup foarte mult de belcanto și de opere rarisime și surprind mereu lumea cu aceste creații necunoscute.

Așadar, în materie de muzică, aceasta ar fi principala activitate și, bineînțeles, să încurajez scrieri, cum e a doamnei Coman despre Constanța Erbiceanu sau publicarea scrisorilor ei și mă bucur că avem ocazia să vorbim acum despre ea, pentru că mi-a marcat tinerețea povestindu-mi libretele lui Wagner din Nibelungi de la vârsta de 5-6 ani și m-a pasionat bineînțeles – știa să povestească încât să trezească interesul.

 

Un interviu de Andreea Kiseleff

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *