Despre maestrul Nicolae Licareț și casa familiei sale, într-un interviu cu Andrei Licareț și Rodica Licareț

L-am întâlnit pe pianistul Andrei Licareț pentru această discuție la Ateneul Român, locul care cred că reprezintă pentru el o a doua casă, așa cum a fost și pentru pianistul, organistul și clavecinistul Nicolae Licareț, artist al Filarmonicii George Enescu timp de aproape 50 de ani, din care 25 de ani director artistic. Am călătorit printre amintiri cu Andrei Licareț, fiul maestrului, apoi cu mama acestuia, Rodica Licareț, soția maestrului, pentru a pătrunde  în atmosfera casei din strada Locotenent Aviator Iuliu Tetrat.

Aș dori să vă rog să ne spuneți povestea casei în care locuiți și în care a locuit maestrul Nicolae Licareț. Când  fost construită?

Andrei Licareț: Este o casă din anul 1927 și a fost construită de bunicii mamei mele, deci este casa din partea familiei mamei, familia Miclescu. Sunt foarte multe istorii legate de ea, mai ales în perioada mai puțin fericită din anii 50 și așa mai departe. Mama a copilărit acolo și în general a rămas în familie casa, deci nu a trecut în alte mâini, iar noi am ajuns acolo în anul 1987 deoarece casa în care tatăl meu s-a născut și a copilărit a fost demolată.

Unde era casa respectivă?

Pe Strada Mircea Bădescu, undeva după Pasajul Piața Muncii. Acolo s-au construit foarte multe blocuri în anii 80 și îmi amintesc, deși eram foarte mic atunci, că s-a petrecut foarte repede tot acest proces de schimbare, iar părinții mei au fost practic nevoiți să plece cu câteva valize, nu aveam ce să facem. A trebuit evident să avem grijă de anumite lucruri cum ar fi pianul și mobila, care fusese cumpărată de părinții tatălui meu și avea mai mult decât orice altceva o valoare sentimentală. Dar vă dați seama că într-un fel am fost norocos pentru că nu am avut pe deplin conștiința a ceea ce se întâmpla, pentru că bănuiesc că este un lucru înspăimântător să știi că trebuie să pleci în șapte zile din casă, să își iei ce poți și asta este. Ce îmi amintesc este că în ziua când s-a demolat, eram împreună cu tatăl meu în mașină, la colțul străzii, și am văzut cum brațul excavatorului intra și a smuls acoperișul și apoi restul – este o imagine pe care o am în continuare. Așa că mama a revenit în casa copilăriei și evident toată familia. Deci din 1987 am stat în această casă din zona Pieței Dorobanților.

Unde există acum o placă în amintirea maestrului Nicolae Licareț.

Da, aici tot mama s-a îngrijit, a ținut foarte mult și a urmat toate demersurile legale și administrative necesare pentru a puncta exact esența a ceea ce facem noi acum prin această discuție.

Ce amintiri vă vin acum în minte legat de atmosfera din interiorul casei?

Andrei Licareț: Ar fi multe de povestit, dar aș spune pentru început că un fel de centru al casei ar fi pianul. După ce a fost demolată casa cealaltă, pianul a fost inițial depozitat undeva și după aproximativ un an a fost posibilă revenirea lui. Și îmi amintesc, am avut o bucurie extraordinară să revăd pianul, pentru că mie îmi plăcea să mă joc la el și aceasta este o amintire pe care o păstrez extrem de vie și acum. Desigur, fiind muzică permanent în casă, pentru mine a fost o șansă să cresc într-un asemenea mediu și îmi amintesc de exemplu, cum îl auzeam  pe tatăl meu care studia Concertul nr.5 de Beethoven, Imperialul – și acum când aud această lucrare, o parte din gândurile mele fug acolo, la momentul când îl ascultam pentru prima oară și eram absolut fascinat.

Poziția pianului în casă este aceeași dintotdeauna?

Da, este aceeași. Nu e o casă foarte mare și atunci s-a găsit o poziție în care pianul primească și puțină lumină naturală. Și a rămas așa din 1987.

Este un pian cu coadă?

Un pian cu coadă mică, un Steinway construit cred că odată cu casa, în anii 20 și care încă rezistă, deși e mai bătrân în fiecare an, ca noi toți. Dar la un moment dat pianul devine parte din viața ta, ceea ce oricum se întâmplă, dar când ai un pian de mic, nu te mai poți despărți de el.

Și, încercând să îmi imaginez, presupun că pianul domină atmosfera casei.

Categoric. Și este foarte pretențios, în clipa în care se cântă la el are dorința să nu se mai facă niciun fel de gălăgie.

Chiar voiam să vă întreb dacă atunci când studia tatăl dumneavoastră trebuia să fie liniște absolută?

Da, și eu sunt așa. De fapt tata era mai puțin pretențios cu mine, eu mă mai jucam pe acolo, dar sigur că îmi plăcea să ascult și atunci nu mă zbenguiam peste măsură.

Citeam într-un interviu cu maestrul Licareț faptul că dumnealui nu ar fi vrut neapărat ca dumneavoastră să faceți muzică.

Da, a fost un lucru destul de natural pentru mine, pentru că l-am văzut și l-am ascultat pe el. Eu mă așezam la pian pentru a mă juca și îmi făcea plăcere, era un moment al zilei pe care îl așteptam. Și cred că așa s-a născut poate ideea de a încerca să vedem dacă pot urma și eu acest drum.

Ceea ce ați și făcut. Așa că vă întreb, cum împărțeați pianul cu tatăl dumneavoastră?

Se întâmpla de multe ori să fim amândoi acasă și să avem nevoie fiecare de a studia, dar ne înțelegeam până la urmă.

Tot maestrul Licareț povestea că de multe ori studia noaptea pentru că, fiind bine construită casa, nu era deranjant pentru vecini, ba mai mult, vecinii erau melomani.

Da, exact, este bine construită și într-adevăr, nu a fost niciodată o problemă. Acesta e un mare noroc, pentru că e o diferență între a studia și a învăța o lucrare muzicală și a o prezenta într-un concert.

Oare tatăl dumneavoastră studia noaptea pentru că în timpul zilei avea alte activități sau era o persoană nocturnă?

Nu foarte, dar suficient cât să studieze noaptea, însă nu foarte târziu. Îmi povestea de exemplu, când intrase în Filarmonică, venea și studia noaptea la orgă timp de câteva ore, pentru că atunci era liberă scena.

Legat de studiul noaptea, citeam o poveste spusă de tatăl dumneavoastră referitor la prezența lui Sviatoslav Richter la București și faptul că a studiat noaptea în Sala Ateneului.

Da, știu două povești, una când tata l-a întâlnit pe Richter aici la Ateneu și i-a cerut un autograf și cealaltă, care i-a fost povestită lui tata a doua zi după recitalul de la Filarmonică. După ce a cântat, seara pe la 11, Richter s-a întors și până la 5-6 dimineața a studiat.

Din câte am înțeles, a spus că a repetat ceea ce i s-a părut că nu a ieșit bine în recital.

Da, exact! A studiat ce nu i-a plăcut.

Tot legat de studiu, erați emoționat atunci când tatăl dumneavoastră vă auzea cântând sau vă asculta? Intervenea pentru a vă oferi sfaturi?

Nu prea intervenea, sigur că la început el a fost un fel de îndrumător, el a fost cel care și-a dat seama că pot cânta la pian. E mai dificil să fii și părinte și profesor, e o altă relație din start și atunci a vrut să evite toate complicațiile inerente și, destul de repede, pe la 6 ani, am început studiul cu Gabriela Enășescu, prima mea profesoară. Și cam aceasta a fost tonalitatea în care s-au desfășurat lucrurile. După aceea, sigur că îl rugam de foarte multe ori să mă asculte și mă asculta, dar nu era niciodată mai mult de atât, a preferat să mă lase să lucrez cu profesorii respectivi și cumva să fie detașat, în sensul bun al cuvântului.

Așadar, ați crescut într-un mediu muzical și de aceea ați și ales această carieră. Ce muzică se asculta în casă, în afară de momentele în care tatăl dumneavoastră studia?

Prima amintire pe care o am legată de muzica ascultată este cu Simfonia în sol minor de Mozart. Cineva a pus discul care bineînțeles că m-a fascinat și apoi, având 4-5 ani, nu eram suficient de înalt să ajung la pick-up și nici nu știam unde e discul. Și atunci când stăteam cu bunica, ea nu mă urmărea tot timpul și profitam de ocazie pentru a cauta discul, apoi am încercat să văd cum se poate pune acolo. A durat destul de mult până am reușit, dar am reușit și nici nu l-am zgâriat. Când bunica a povestit ce am făcut, toată lumea a zis… aoleu s-a stricat discul! Dar nu s-a stricat, cred că am avut noroc. Deci asta a fost prima amintire. În rest se asculta muzică în toate genurile, nu numai muzică clasică. Și muzică ușoară de bună calitate, și jazz, cu moderație însă, pentru că fiind o viață în muzică, la un moment dat trebuie poate și o mică pauză. Deși eu m-am suprins de foarte multe ori pentru că după o zi de lucru, tot la muzică mă întorc. Nu ascult neapărat ceea ce am lucrat, dar tot ascult puțină muzică.

Pentru că muzica face parte din familia dvs., se asculta și pe fundalul unor discuții, sau doar… conștient?

Da, se putea și așa, qvasi-ambiental.

La reuniuni cu alte persoane invitate se asculta muzică?

Nu, atunci nu. Îmi amintesc doar de colindele de Crăciun.

Ce invitați primea familia dvs. frecvent în casă?

Am niște amintiri deosebite, sunt niște oameni extraordinari pe care i-am cunoscut copil fiind. Mă gândesc în primul rând la Sergiu Comissiona și soția lui, doamna Robin, care erau doi oameni extraordinar de politicoși și modești. El era un om foarte modest, niciodată nu se lăuda cu cariera lui și cu ceea ce a făcut, era foarte simpatic, avea niște glume deosebite și era un om foarte fin. Apoi familia Mizrahi, Dan și Cici, Lorry Wallfisch, Radu Lupu. Îmi amintesc, după un recital, Radu Lupu a venit împreună cu mai mulți invitați la cină și îndată ce a sosit, a văzut pianul, s-a așezat, m-a chemat și mi-a făcut loc pe scaun. În recitalul pe care tocmai ce îl susținuse, printre lucrări era și Sonata Pastorala de Beethoven, care e foarte frumoasă, dar are o coda ce pune anumite probleme pianistice. Și a început să cânte mâna stângă și mi-a făcut semn să cânt eu dreapta. Am cântat și m-am ținut bine. Și acum mă gândesc, probabil dacă mi-ar fi spus cu o zi sau o oră înainte, aș fi avut niște emoții foarte mari. Așa luat din senin, am fost și eu senin și m-a bătut apoi pe umăr și a zis bravo. Apoi prietenii noștri de-o viață, familia Ilea, violoncelistul Cătălin Ilea, Ileana Cotrubaș cu soțul dumneaei, maestrul Valentin Gheorghiu, Dmitri Bashkirov, Gheorghe Zamfir. Erau niște serate extraordinar de plăcute și, repet, poate cele mai plăcute erau cu Sergiu Comissiona.

Se vorbea despre muzică la întruniri?

Se vorbea despre muzică și nu numai, niciodată încrâncenat însă, erau discuții extrem de naturale și prietenești. Eu ascultam, eram ca la un meci de tenis, mă uitam în stânga și în dreapta și eram fascinat. De altfel, când eram mic, îmi plăcea întotdeauna să mă aflu în compania adulților, pentru că îmi plăceau poveștile.

Din partea familiei mamei dumneavoastră există rădăcini muzicale sau tatăl a adus muzica în familie?

Nu există. Mama este o mare iubitoare de muzică și a fost foarte fericită la gândul că și eu voi urma o cale muzicală, ea fiind inginer.

Cum s-au cunoscut părinții dumneavoastră?

Cred că s-au cunoscut printr-un cerc de prieteni comuni, care locuiau chiar pe strada unde este casa despre care vorbim.

Maestrul Licareț era atașat de casa în care locuiți?

Da. Nu am discutat niciodată cu el în detaliu ce a resimțit el la plecarea din casa copilăriei. Știu, dar nu am insistat niciodată prea mult, iar el a reușit să-și canalizeze imensul regret de a-și fi pierdut casa părintească și a trecut mai departe. Da, a fost fericit în casa aceasta.

Aveați un loc preferat în care vă reuneați pentru discuții?

De obicei în sufrageria casei, aproape de pian. Acolo vorbeam și tata avea un simț al umorului foarte dezvoltat, îmi amintesc că râdeam cu el și vorbeam despre multe lucruri, și despre sport, despre fotbal. Am preluat și eu de la el pasiunea pentru fotbal și ne uitam amândoi la câte o partidă și discutam. A fost o relație tată-fiu foarte frumoasă.

Doamnă Rodica Licareț, ați locuit când erați copil în casa din strada Locotenent Aviator Iuliu Tetrat, unde ați revenit ulterior cu soțul dvs. Cum vă amintiți de zona în care este situată casa?

Vecinii erau oameni deosebiți. Printre ei, o cântăreață de la operetă, Cella Tănăsescu, apoi foarte aproape a fost compozitorul și profesorul Vinicius Grefiens. La noi pe stradă copiii luau lecții de pian, de vioară, la un moment dat era ca la Conservator. Era o stradă cu tradiție muzicală, se pare.

Iar tradiția a continuat când ați revenit acolo cu soțul dvs.

Exact. Am revenit după ce casa soțului a fost demolată într-o săptămână, fără preaviz și ne-am simțit ulterior foarte bine, a fost o casă primitoare. Am avut prieteni și musafiri deosebiți, așa cum cred că v-a spus și fiul meu.

Cum ați descrie atmosfera în timpul unei astfel de reuniuni?

Foarte plăcută, foarte relaxată. Cei care au fost la noi în casă, deși erau vedete internaționale, erau oameni modești, prietenoși, foarte calzi, oameni cu care mi-ar face plăcere să mă mai pot întâlni vreodată. Cu cât ești mai sus și mai talent, cu atât ești mai modest, așa se pare. Aveam de fiecare dată întâlniri după concertele soțului sau fiului meu și era o atmosferă caldă, deosebit de plăcută.

Fiul dvs. mi-a spus că v-ați cunoscut cu soțul dvs. printr-un cerc de prieteni comuni, care locuiau chiar acolo pe strada unde se află casa dvs.

Da, aveam o prietenă și o vecină care este pianistă și datorită ei ne-am cunoscut. Eram amândoi studenți, el la Conservator, eu la Institutul de Construcții, două preocupări care păreau total diferite. Dar părinții mei erau iubitori de muzică, cred că aveam 9-10 ani când am fost pentru prima dată la concert la Ateneu, la Operă, pot să spun că deși nu am făcut muzică, am reușit să îmi fac o educație muzicală temeinică. Așa se și explică faptul că întotdeauna am avut o mare admirație pentru artiști și pentru cei care pot sta pe scenă și transmite ceva publicului – e foarte important.

Ați spune că este dificilă viața lângă un artist atât de mare cum a fost soțul dvs., care avea atât de multe preocupări și activități, concerte, ore de studiu?

Nu, nu este deloc dificilă dacă fiecare înțelege ce obligații are în viață. Dacă unul din soți îi respectă activitatea celuilalt, nimic nu este greu. Chiar dacă nu aveam întotdeauna aceleași preocupări, aveam întotdeauna ce să discutăm. Și asta contează foarte mult.

Din câte am înțeles, locul preferat al familiei dvs. din casă este dominat de pian.

Da, era foarte drăguț, de fiecare dată când soțul meu sau Andrei aveau concert, ne adunam în salonul unde este pianul, împreună cu pisica și cățelul și spuneam că suntem consiliul artistic. Și cel care trebuia să aibă concert cânta, iar noi ascultam și comentam. Această activitate continuă și acum, împreună cu cele două pisici.

Care este povestea pianului, pe care am înțeles că l-ați depozitat în altă parte o vreme după mutare, înainte de a-l aduce în casă?

Exact, am dus în diverse locuri mobila, dar pianul era cu coadă, foarte greu, și l-am dus la una dintre verișoarele soțului meu. A stat mai mult de un an, până am reușit să ne rezolvăm toate problemele cu casa. Am iubit pianul acesta cu toții. Soțul meu îl cumpărase de la Roxana Gheorghiu, soția pianistului Valentin Gheorghiu.

Ceea ce povesteați mai înainte despre consiliul artistic din casă mă duce cu gândul la ideea că, din câte știu, maestrul Licareț avea foarte mult umor.

Exact! Era foarte plăcut în societate și îi plăcea foarte mult să fie în societate, dar i-a ales cu multă grijă pe cei de care s-a înconjurat. Nu avea foarte mulți prieteni, de exemplu, niște prieteni foarte apropiați ai lui și apoi și ai mei au fost Mihai Maximilian și Stela Popescu. Și Vasile Veselovski, care era și rudă cu soțul meu, fiind căsătorit cu verișoara lui primară. Erau foarte puțini, dar foarte apropiați, foarte buni ca oameni, ca prieteni. Ne consideram toți o familie și era foarte important. Am avut plăcerea să fiu înconjurată de oameni foarte talentați, foarte altruiști. Mihai Maximilian a fost un om de o sensibilitate extraordinară, un prieten adevărat. E foarte important să te gândești la ei cu drag.

Cred că bagajul sentimental pe care îl are pentru dvs. casa este foarte bogat.

Da, foarte bogat. E un sentiment extraordinar să te naști, să crești și apoi să locuiești în acceași casă. Bunica mea paternă a fost o persoană deosebită, a fost în primul război mondial pe front pentru ostașii care aveau probleme, împreună cu garda de corp a Reginei Maria. Ea a fost considerată aproape un erou, era o figură foarte interesantă. În afară de asta, bunica mea se cunoștea cu George Călinescu, pentru că bunicii paterni erau din zona Botoșani și erau ca un clan, toți se cunoșteau. Revenind la casă și soțul meu, îmi amintesc cum atunci când studia și mai lăsa geamul deschis, la gard se opreau oameni care ascultau. Cineva m-a și întrebat dacă se cântă în casă sau se aude de la radio? Ne-am simțit de-a lungul timpului foarte bine în această casă. Vă spun din suflet că mă gândesc foarte des la soțul meu, la ceea ce a cântat. Dacă ascult un concert pe care l-a interpretat și el, parcă îl văd în fața ochilor. În orice caz, cred că sunt niște oameni fericiți cei care lasă ceva în urma lor și nu sunt uitați. E foarte important să poți lăsa ceva în urma ta.

Andreea Kiseleff