„Domnul Breazul a fost chiriaşul familiei mele”. Interviu cu doamna Alma Peter Apostoleanu

Reputatul muzicolog, folclorist şi profesor George Breazul (14 septembrie 1887, Amărăştii de Jos, judeţul Dolj – 3 august 1961, Bucureşti) a locuit, în ultima perioadă a vieţii, într-o frumoasă casă de pe strada Lămâiţei, nr. 32. În aceeaşi clădire trăieşte doamna Alma Peter Apostoleanu, una dintre cele mai respectate profesoare de pian din Bucureşti, al cărei prim mentor în muzică a fost George Breazul. Cum s-a întâmplat acest lucru, ne-a povestit doamna Alma Peter Apostoleanu:

Amintirile mele legate de profesorul George Breazul cuprind o perioadă destul de scurtă, de doar 11 ani. Dar şi acum aceşti câţiva ani mi se par foarte importanţi şi plini de semnificaţie pentru mine; s-au întipărit foarte puternic în conştiinţa mea şi mi-au determinat întreaga viaţă. Domnul Breazul a fost chiriaşul familiei mele. Casa fusese construită în 1921 şi bunicii mei au cumpărat-o în 1939; dumnealui deja locuia acolo, având un contract cu fostul proprietar – contract care s-a prelungit, astfel încât în această casă a trăit şi ultimii săi ani de viaţă. Deci vorbim despre perioada anilor 1950-1961. 1950 este anul naşterii mele şi 1961 – anul în care s-a stins din viaţă George Breazul.

Cum vi-l amintiţi pe George Breazul?

Regret faptul că nu a trăit mai mult, pentru că evoluţia mea muzicală în mod sigur ar fi fost cu totul alta. Dar şi aşa, dată fiind perioada copilăriei în care sensibilitatea este alta decât cea a adultului şi există un teren gol în care fiecare întâmplare se înscrie ca ceva excepţional, amintirile au fost destul de puternice, ca să îmi călăuzească cu adevărat în viaţă. Voi puncta cele mai importante aspecte. Prima amintire este legată de momentul în care am auzit de la părinţii mei că mama a fost chemată de către domnul profesor pentru a-i comunica faptul că ar trebui să se gândească foarte serios să îmi dea o educaţie muzicală, întrucât m-a auzit cântând. În timp ce bunicul meu îmi cânta nişte cântece intonându-le oarecum fals, copilul (dumnealui aşa m-a numit întotdeauna) le reproducea cântând curat. Ceea ce înseamnă că copilul are ureche muzicală şi va trebui să urmeze studii muzicale.

Situaţia pe teren era următoarea: apartamentul de la parter, un apartament foarte mare, era împărţit între părinţii mei şi domnia sa care locuia împreună cu soţia, doamna Georgeta Breazul, de asemenea absolventă a Conservatorului şi profesoară de muzică la Liceul Sf. Lazăr. Iar între camera în care eu stăteam cel mai mult şi remarcabila bibliotecă a domnului Breazul despre care am aflat mult mai târziu, fiind cea mai mare şi bogată bibliotecă muzicală din sud-estul Europei, deci între aceste două încăperi exista un singur perete despărţitor. Practic, de multe ori se întâmpla ca, atunci când mă jucam, să aud scârţâind podeaua şi atunci ştiam că domnul Breazul este acolo şi mă simţeam puţin intimidată. Dar uneori nu controlam situaţia, iar bunicul îmi cânta şi probabil domnul profesor, zăbovind mult în bibliotecă, mă auzea cum cânt. Acest lucru m-a impresionat foarte mult.

La scurt timp după această întâmplare, am primit două daruri muzicale de la domnul profesor. Este vorba despre un xilofon – jucărie de lemn, pe care am învăţat sunetele gamei, preferându-l pianinei bunicii. Xilofonul era mult mai interesant pentru mine când eram copil. Mai târziu am apreciat simţul pedagogic înnăscut al profesorului Breazul care, propriu-zis, nu a avut de-a face cu copii de vârsta mea. Dar a gândit totuşi un sistem pedagogic foarte temeinic, pe care l-a aplicat chiar pe mine. Un al doilea dar a fost o carte, un extras din volumul dumnealui de culegeri cu colinde din folclorul copiilor. Această cărţulie extrem de simpatică, cu nişte poze foarte plăcute şi captivante pentru un copil, conţinea piesele respective scrise în două sisteme de notaţie: primul – cel tradiţional şi al doilea – sub forma reprezentării sunetelor în scări. Acest sistem, probabil, mi s-a întipărit foarte bine în minte şi mult, mult mai târziu, atunci când am avut de a face cu copii mici, începători, care veneau la mine pentru a desluşi tainele pianului şi muzicii, atunci eu mi-am amintit de acest sistem şi l-am folosit într-un mod foarte, foarte eficient pentru dezvoltarea auzului muzical al acestor copii. Odată cu primirea acestui volum, mi s-a transmis şi invitaţia, cu prilejul sărbătorilor de Crăciun, să mă prezint cu mama la dumnealui pentru a-i cânta colindele pe care reuşisem să le învăţ din acest volum. Sigur, a fost prilej de mari emoţii din nou. Aproape că nu mai realizam ce se întâmplă, atât eram de emoţionată, mai ales că dumnealui, cu atitudinea aceea foarte demnă, cu poziţia statuară, cu firea interiorizată şi meditativă, aşa cum mi-l amintesc eu, cu părul acela alb, uşor ondulat, îmi inspira un respect neţărmurit. Şi ştiind că este un mare muzician, de asemenea eram foarte stânjenită în prezenţa dumnealui. Totuşi, era foarte prietenos, deşi niciodată nu am auzit o apreciere din partea sa. Dumnealui pur şi simplu mă asculta şi simţeam că se gândeşte la viitor, adică, cumva îşi punea problema cam ce aş putea să devin, fără să formuleze o apreciere de moment, aşa cum urma să se întâmple la şcoală. Lucrul acesta mi s-a părut foarte interesant, şi atunci, şi mai târziu.

Odată, s-a mai întâmplat ceva: domnul George Breazul m-a chemat la pat unde avea o etajeră, pe care am văzut multe volume legate în albastru, îmi aduc aminte şi acum. Atunci mi-a spus că este vorba despre scrisorile lui Mozart, în limba germană, adăugând că este foarte important pentru un muzician să cunoască limba germană. „Altfel, nici nu poţi fi muzician”, mi-a spus. Lucrul acesta s-a legat cu faptul că, între timp, Mozart începuse să devină viitorul muzical al copilăriei mele. Când aveam ocazia să ascult o mică piesă, o arie dintr-o operă al lui Mozart, simţeam că totul este atât de minunat încât nu puteam să-mi imaginez ceva deasupra lui Mozart. Muzica pentru mine începea şi se termina cu Mozart. Este interesantă această legătură pentru că tot în acea perioadă am mai primit un dar, de data aceasta era un dar care se ridica cu mult deasupra posibilităţii de înţelegere ale copilului care eram atunci. Este vorba despre volumul La bicentenarul naşterii lui Mozart, volum ce însuma comunicările făcute de profesorul Breazul, la conferinţa care îl comemora pe Mozart. Nu ştiam să citesc încă, dar mama mi-a citit cele câteva cuvinte de dedicaţie pe care avusese marea generozitate şi amabilitate să mi le scrie pe prima pagină. Cuvintele erau următoarele: „Almei Peter, de la primul ei admirator”. Înţelegeam aceste cuvinte parţial. Dar mi s-a părut că cel care le scrisese se adresa nu copilului, ci acelui muzician pe care spera să-l vadă, să-l audă mai târziu şi pe care căuta să-l întrevadă încă de la frageda vârstă. Pe parcursul vieţii mele mereu mi-am amintit despre această dedicaţie şi m-am gândit la omul care a scris-o. Mă preocupă gândul, sentimentul şi atitudinea pe care acest mare om le avea faţă de un copil pe care îl credea demn de a se apropia de muzică. Mi se pare minunat şi nu ştiu dacă în ziua de azi mai putem regăsi asemenea generozitate şi dăruire.

Între timp am intrat la Liceul de Muzică, în 1957. Doamna Breazul a primit sarcina să-mi găsească un profesor de pian adecvat, ceea ce iar mi s-a părut extraordinar, ca preocupare a domnului Breazul. Acum, sigur, dacă dumnealui ar fi trăit mai mult, destinul meu ar fi fost altfel orientat şi rezultatele ar fi fost altele. Interesant este că, imediat după ce am intrat în şcoală, am primit un mesaj, tot prin mama, în care mi se sugera să ascult toate emisiunile muzicale de la radio şi, mai mult decât atât, să îmi cumpăr programul de radio care apărea săptămânal pe vremea aceea, să îl citesc înainte, să îmi iau nişte pixuri colorate şi, în funcţie de priorităţi, de interesul pe care îl prezintă pentru mine, să subliniez cu diferite culori cele mai importante emisiuni. Consider o lecţie minunată, pentru că îmi oferea o libertate, libertatea de a-mi pune problema ce este important pentru mine, nu de a executa pur şi simplu nişte indicaţii standard, aşa cum se făcea la şcoală. Era un mod artistic, al unui om de mare cultură, de a dezvolta interesul unui copil, luând în considerare şi libertatea. Am făcut acest lucru cu sfinţenie.

De asemenea, mi se pare important să vă spun despre ultima mea amintire legată strict de domnul profesor Breazul, din ultimele luni de viaţă ale dumnealui. S-a stins din viaţă la vârsta de 74 de ani şi încă doi ai mai devreme, din păcate, s-a îmbolnăvit de o boală nemiloasă, care i-a adus şi sfârşitul. Începând cu acel moment, s-a rupt complet orice viaţă socială, a refuzat să mai aibă contacte cu lumea muzicală, chiar şi cu prietenii apropiaţi, şi stătea mai mult în casă. Iar mama mea, care era doctoriţă, îl îngrijea, mergea regulat în apartamentul dumnealui şi, în ultimele luni, îi făcea zilnic injecţii. Purtau discuţii în fiecare zi. S-a întâmplat ca dumnealui să îşi dea ultima suflare chiar în prezenţa mamei mele, lucru pe care mi l-a relatat cu lacrimi în ochi. Înainte de a se stinge din viaţă, fiind în aceste momente de foarte grea suferinţă, imobilizat la pat, avea răgazul suficient pentru meditaţii profunde şi probabil că s-a gândit la absolut toţi cei din jur. Sunt mândră de faptul că am făcut parte şi eu dintre cei la care s-a gândit. Tot prin mama, domnul Breazul mi-a transmis atunci un mesaj care conţine două părţi. Prima parte este o întrebare: „În ce măsură cântă guguştiucul?”. O pasăre pe care noi o auzeam tot timpul, obsesiv aproape, pentru că veneau mulţi guguştiuci în copacii din jurul casei şi ne cântau tot timpul. Din păcate, am fost extrem de jenată să nu pot să răspund la această întrebare şi m-am frământat mult. Încercam să bat măsura în fel şi chip, dar nu puteam să încadrez cântecul guguştiucului în măsurile cunoscute de mine atunci. Abia în anul şcolar următor, în clasa a V-a, când dumnealui nu mai era în viaţă, am găsit răspuns la această întrebare pentru că am început să fac teoria muzicii cu profesorul Constantin Ionescu, un profesor genial. Întâmplător sau nu, dumnealui ne-a predat chiar de la începutul anului măsurile mixte. În măsura de cinci optimi am constatat că se poate încadra cântecul guguştiucului. Din păcate, nu mai puteam să îi dau răspuns domnului Breazul, dar am fost mulţumită că am aflat răspunsul măcar şi pentru mine. A doua parte a mesajului pe care mi l-a transmis domnul profesor este şi mai impresionant. De fapt, se leagă de prima, dar este mult mai adâncă şi cuprinzătoare. I-a spus mamei să îi transmită copilului ca, pe parcursul întregii vieţi, să încerce să îşi facă o problemă muzicală din orice eveniment trăit, din orice întâmplare, fie ea şi neînsemnată şi să trăiască în felul acesta. Prin aceste cuvinte simple adresate unui copil de 11 ani, cum eram eu, am înţeles că a fi muzician înseamnă a trăi prin muzică şi cu muzica tot timpul. Nu doar atunci când studiezi la un instrument, când compui sau când asculţi muzică. Să încerci să transformi sunetele înconjurătoare, experienţele vieţii, în lumi sonore care să fie generate de muzică. Este ultima mea amintire legată de domnul George Breazul, dar e atât de puternică încât am ţinut să v-o împărtăşesc.

Vă rog să ne descrieţi atmosfera casei în care locuia George Breazul.

Este o casă foarte mare, situată pe Dealul Filaretului. Dinspre stradă, deci cum intri pe poartă, ar părea să aibă etaj şi o mansardă. În realitate, în spatele casei, unde se găseşte o terasă foarte mare, acolo pur şi simplu suntem la etajul II şi în partea cealaltă avem o privelişte ca şi cum ne-am situa cel puţin pe un deal. Domnul Breazul ocupa partea din faţă a parterului, orientată către stradă, în timp ce familia mea ocupa cealaltă parte, care dădea spre terasă.

În interior, casa era impresionantă pentru mine, în primul rând pentru că peste tot existau cărţi, în afară de acea bibliotecă despre care v-am vorbit. Cărţi erau şi în sufragerie, şi în dormitor… În apartamentul lui George Breazul, atmosfera era uşor austeră, foarte demnă şi cu mobilă de foarte bună calitate. Se simţea că cel care locuieşte acolo este un om foarte exigent, uşor sever, care ştie să pună lucrurile în ordine, existând acolo pecetea personalităţii lui. Avea o pianină pe care trebuia să cânt în clasele primare piesele mele de la şcoală.

După moartea domnului profesor George Breazul, ce s-a întâmplat cu biblioteca sa?

În primul rând, trebuie să vă spun că soţia dumnealui a fost foarte devotată. A avut un respect nemărginit pentru toată munca şi pentru tot ce a creat acest om. Timp de 10 ani, după moartea lui, doamna a mai rămas în casă şi lucra zi şi noapte la inventarierea bibliotecii, pornind de la lucrările importante, adunând apoi orice articol, orice mică însemnare pe care o găsea şi terminând cu acele fişe – nenumărate, se pare – pe care le-a pus în ordine. Şi toate acestea au fost donate Uniunii Compozitorilor, după zece ani de muncă. În aceşti zece ani, de multe ori se întâmpla, din diferite motive, să sun la soneria apartamentului doamnei. Iernile atunci erau foarte friguroase şi casa, de asemenea, foarte friguroasă, pentru că ne încălzeam cu lemne şi cărbuni. Dumneaei, sigur, era o doamnă distinsă, o persoană cu educaţie. Dar o vedeam ieşind ca un salahor, într-un trening mai prăfuit, cu un pulover deasupra ca să reziste la temperatura din casă extrem de scăzută, şi totdeauna o găseam muncind. Aşa cum vă spuneam, timp de zece ani a durat această muncă, după care biblioteca a fost donată Uniunii Compozitorilor. Doamna Breazul a primit în schimb un mic apartament pe Calea Victoriei, în care s-a şi mutat, unde şi-a petrecut ultimii ani. Din păcate, ceea ce pot să vă spun nu ştiu direct, dar asta am auzit, chiar am comentat cu domnul profesor Dinu Ciocan cu care am mai vorbit despre biblioteca Breazul, iar dumnealui era foarte supărat, foarte amărât, că aceste cărţi nu mai există în biblioteca Uniunii. Domnul profesor Ciocan spunea că a văzut unele cărţi la unele anticariate, ceea ce ar fi foarte trist. Totuşi, doamna Breazul a reuşit un lucru foarte important: să facă să i se publice mai toate lucrările importante, ceea ce nu e puţin lucru. Este opera vieţii dumneaei şi trebuie să îi fim recunoscători. De altfel, era o persoană cu totul deosebită, o persoană de mare cultură şi trebuie să spun că îi rămân recunoscătoare pentru că, după moartea soţului, dumneaei s-a ocupat oarecum de educaţia mea. Am primit abonamentul de la Filarmonică, unde dumnealor aveau rezervată loja nr. 32, număr pe care îl considerau norocos pentru era numărul casei noastre în care locuiau. Acolo, la Filarmonică, am mers până la terminarea liceului cu bunica, săptămână de săptămână şi, bineînţeles, mă simţeam foarte privilegiată de această situaţie. Între timp, doamna Breazul îmi trimitea cărţi importante, mai ales cărţi muzicale, dar nu numai. Printre altele, am primit şi un volum al poetului Charles de Orleans, ediţie îngrijită de Romulus Vulpescu, ceea ce vă daţi seama că pentru vremea aceea un mare eveniment editorial. Le sunt recunoscătoare ambilor pentru rolul pe care l-au avut în viaţa mea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *