Bucureștiul subiectiv, sub semnul trecerii lui George Enescu

De la primele călătorii în capitală, în care violonistul George Enescu, în vârstă de 13 ani, susținea primul său recital, la Ateneul Român, și până la momentul plecării sale definitive din țară, la bordul vasului Ardealul, din portul Constanţa cu destinația SUA, în septembrie 1946, Bucureștiul străbate probabil una dintre cele mai dramatice perioade istorice, dar și una dintre cele mai efervescente etape ale sale din punct de vedere cultural. Căci în prima jumătate a secolului 20, nu mai puțin de trei regimuri autoritare s-au succedat la conducerea țării:  dictatura Regelui Carol al II-lea, guvernarea legionară și perioada antonesciană.

Până la dureroasa decizie de a părăsi țara definitiv, George Enescu a fost total implicat în viața instituțiilor muzicale ce-și aveau sediu în capitală și a influențat în mod determinant evoluția acestora, punându-și pe de o parte talentul în slujba acestora, dar și prestigiul său personal, pentru a ajuta la consolidarea statutului lor, inclusiv din calitatea sa de Președinte al Societății Compozitorilor Români, din 1920 – anul înființării acestei uniuni – și până în 1948.

Ateneul Român

Nu avem declarații ale lui George Enescu din care să reiasă în mod direct afecțiunea pe care o purta urbei, însă exceptând zona Moldovei, de care se simțea legat din anii copilăriei sale, Bucureștiul, care avea să devină în 1918 capitala României Mari, a fost orașul cel mai adesea vizitat de marele violonist și compozitor. Pentru că în mare măsură de București se lega viața culturală românească a epocii sale. Aici este consemnat și primul recital al violonistului adolescent, acompaniat la pian de J. Hellmesberger, la Ateneul Român; o cronică nesemnată din ziarul Lupta relatează succesul concertului de pe 8 martie 1894: „Aseară a fost la Atheneu concertul dat de tânărul violonist Enescu. Deși lume puțină, lucru destul de trist totuși sala era foarte animată. S-au făcut adevărate ovațiuni copilului de 13 ani, care este deja artist. […] Ca executant Enescu a ajuns deja pe treapta artiștilor distinși, ar fi desigur ceva extra-ordinar dacă peste câțiva ani va dovedi și calități de compozitor.” Peste doar patru ani, pe aceeași scenă, Enescu își dirija, pe 1 martie 1898, Poema română, moment ce marca debutul bucureștean al compozitorului, debut soldat cu un succes important consemnat de Duiliu Zamfirescu în Liga Română: „geniu român, chemat a ridica melodia naționalã la înălțimile sublime ale muzicii clasice.” Nu a fost singura impresie consemnată în termeni superlativi: „intrarea muzicei noastre în alcãtuirea complicatã a simfoniei a fost o revelație”, scria cel ce semna cu pseudonimul Barbu Lăutarul în Voința Națională. Evident că George Enescu avea să revină, ca violonist, dirijor și compozitor, de multe ori pe scena Ateneului Român, însă un moment important al legăturii sale cu acest simbol al culturii românești îl reprezintă campania pe care a inițiat-o, de strângere de fonduri în vederea achiziționării orgii: a lansat un apel încă de la începutul anului 1915 și a susținut concerte cu acest scop, atât la Ateneul Român (avându-i ca parteneri pe pianiștii Cella Delavrancea, Muza Ghermani-Ciomac și Theodor Fuchs, respectiv cu Orchestra Ministerului Instrucţiunii Publice, dirijată de Dimitrie Dinicu), cât și la Craiova, Caracal, Turnu Severin, Bacău, Botoşani, Iaşi, Galaţi, Piteşti, Slatina, Ploieşti, Constanţa şi Galaţi. Demersul lui Enescu avea să se finalizeze în anul 1939, când Oscar Walcker a construit orga existentă și astăzi în Sala mare a Ateneului Român.

Palatul Regal

Un obișnuit al reședințelor regale de pe Calea Victoriei (Casa Golescu) și Peleș, George Enescu era frecvent invitatul Reginei Elisabeta, care acționa ca un adevărat motor al vieții culturale românești. Personalitate artistică plurivalentă, Suveranei îi făcea plăcere să se înconjoare de tineri talentați în salonul ei, să le sprijine cariera și să le ofere protecția ei.  Mai mult de atât, Regina vedea în Enescu și posibilitatea de a-și împlini o dorință personală, aceea de a-și auzi puse pe muzică versurile semnate cu pseudonimul Carmen Sylva. Pe lângă impulsionarea creației de lied enesciene, Regina Elisabeta a contribuit la dezvoltarea repertoriului clasic prezentat în țara noastră. După cum relatează în 1935 revista Realitatea ilustrată, „La noi în țară, operele lui Bach și Händel au fost cântate pentru prima dată în sala de muzică de la Palatul regal din Calea Victoriei a reginei Elisabeta. Suverana se așeza personal la piano sau la orgă, fiind înconjurată de «adolescentul» George Enescu; maestrul violoncelist Dim. Dinicu; domnișoara Assan, cântăreață și de alți muzicieni bucureșteni, pe când „copilița blondă, pianista Aurelia Cionca”, ședea cuminte lângă dânsa.”

Opera, Conservatorul

Implicarea lui Enescu în viața culturală bucureșteană și dorința lui de a contribui la evoluția instituțiilor de profil transpare și din rolul pe care și l-a asumat vizavi de două dintre simbolurile muzicale ale Capitalei: Opera și Conservatorul. Pe 8 decembrie 1921 semna certificatul de naștere al Operei Române ca instituție independentă și finanțată de la bugetul de stat, dirijând premiera operei Lohengrin de Richard Wagner. În ceea ce privește instituția de învățământ superior, de-a lungul timpului s-au purtat mereu discuții între Eduard Wachmann, directorul Conservatorului, și Enescu, fie pentru a prelua o catedră la vioară, fie ca mentor la compoziție. Totuși, contractele de violonist concertist nu i-au lăsat timp muzicianului să devină profesor titular. Enescu se va implica însă în susținerea multora dintre muzicienii ieșiți de pe băncile acestei înalte școli și va ajuta la schimbarea statutului ei, ca Academie Regală de Muzică și Artă Dramatică, sprijinind obținerea poziției de instituție de nivel universitar și asistând la concursuri, definitivări, audiții, examene, premii. Academia îi va recunoaște meritele, Enescu fiind ales, în 1931, Rector de onoare, iar din anii ′1990 o statuie a compozitorului, realizată de sculptorul Boris Caragea în 1961, privește cu îngăduință către cei care trec prin fața actualei Universități Naționale de Muzică.

Palatul Cantacuzino

George Enescu nu a deținut niciodată în proprietatea sa vreun imobil în București. Cu toate acestea, datorită actului de donație pe care soția sa, Maria Cantacuzino Enescu, l-a făcut statului român în anul 1955, după moartea compozitorului, asupra Palatului Cantacuzino de pe Calea Victoriei, cu scopul de a deveni muzeu dedicat marelui nostru muzician, numele acestuia este indisolubil legat de minunatul edificiu situat pe una dintre principalele artere ale Capitalei (și aflat acum în restaurare). După căsătoria din 1937, soții Enescu au locuit în dependințele din spatele impunătorului imobil, destinate inițial administrației clădirii. În Salonul Palatului, însă, Enescu era chemat adesea să cânte pentru invitații Prințesei, nu o dată jurnalele doamnelor din înalta societate povestind cu emoție momentele muzicale oferite de violonist. După finalizarea renovării, Muzeul va oferi în continuare o panoramă a vieții și activității lui Enescu, așa cum reiese ea din documente și fotografii din arhivă, obiecte personale și informații oferite de specialiști muzeografi.

Hotelul Bratu

            Este interesant de știut, însă, faptul că marele muzician, înainte de căsătoria cu Maruca, obișnuia să închirieze cu luna un apartament cu trei camere, dotat cu pian, la Hotelul Bratu (astăzi Eurohotel Grivița) de pe Calea Griviței. „De ce locuiți la Hotelul Bratu?” este întrebat de către Ioan Massoff în Realitatea ilustrată din martie 1936. „Pentru că e aproape de Gară și trenurile pleacă la noi de dimineața. Și-apoi toată lumea mă cunoaște aici: sunt de-al casei…”

Mai mult de atât (aflăm dintr-o monografie semnată de George Sbârcea), întâlnind-o pe peron pe celebra Darclée, ce revenea acasă după ce se retrăsese de pe scena lirică internațională, Enescu a întrebat-o:

„ – Unde trageți?

Darclée făcu un gest evaziv cu mâna:

• S-au schimbat atâtea în București…
• Vă duc la hotelul meu, dacă n-aveți nimic împotrivă – propuse Enescu. E foarte aproape, are prețuri moderate și o oarecare tradiție.”

A fost locul în care cea care fusese ovațională la Scala din Milano chiar și de Giuseppe Verdi avea să-și petreacă ultimii doi ani din viață.

Hotelul Aro

În urma bombardamentelor din august 1944, Ateneul este avariat, iar Filarmonica își mută concertele în Sala Hotelului Aro (devenită ulterior Cinematograful Patria), ce fusese inaugurată în 1935 și oferea condiții moderne spectatorilor. Încă de la deschidere, sala de cinematograf a găzduit și concerte, nu doar proiecții de filme. Pe 9 decembrie 1937, este consemnat concertul extraordinar al Filarmonicii, George Enescu fiind prezent în dublă ipostază, de dirijor și de solist (alături de violoncelistul Pablo Casals). Un alt eveniment important îl găsim între   13-20 mai 1946, când – venit la București pentru a-și întâlni fostul profesor –  violonistul Yehudi Menuhin susține două recitaluri, acompaniat la pian de Enescu (pe 13 și 15 mai), un concert în care au cântat amândoi ca soliști, la vioară (18 mai) și trei concerte dirijate de Enescu (14, 17 și 20 mai); Menuhin interpretează Concertul de Brahms pe scena Hotelului Aro, programul dirijat de Enescu cuprinzând de asemenea lucrări de Mendelssohn și Chausson.

Sala Dalles

,,Am cea mai mare mulţumire sufletească atunci când cânt la Dalles, căci sala e atât de intimă, iar publicul atât de muzical”, scria George Enescu în Cartea de Onoare a Sălii aflate pe bulevardul Magheru, edificiu lăsat prin testament de Elena Anastasescu, soția lui Ioan G. Dalles, Academiei Române (al cărei membru titular Enescu devenea în 1932), cu scopul de a fi la dispoziția iubitorilor de artă, sub numele de Fundaţia Ioan I. Dalles.  Deși puternic afectată de războiul aflat în desfășurare, Sala Dalles găzduiește în perioada martie 1940 – martie 1946, 28 de recitaluri în care George Enescu apare în fața publicului împreună cu invitații săi. Și tot la Sala Dalles se petrece următorul episod, repovestit de cei prezenți și consemnat de jurnaliști contemporani: Enescu, acompaniat la pian de Alfred Alessandrescu, urma să interpreteze lucrări de Brahms, Beethoven, a sa Sonată a III-a „în caracter popular românesc”, și o piesă de Ernest Bloch. Legionarii prezenți în sală au strigat să se renunțe la partitura compozitorului evreu, iar Enescu, păstrându-și calmul a anunțat că nu o va mai cânta și o va înlocui cu… Kaddish de Ravel. Acest episod este în totală consonanță cu un altul, relatat în paginile revistei Dilema veche: „Când evreii persecutați erau încolonați să dea zăpada pe Cale[a Victoriei], Mihail Sebastian și Arion Roșu printre ei, Enescu vine deseori, el însuși, la șaizeci de ani și își instalează un samovar în fața Bisericii Albe: ca să le împartă în tăcere un ceai cald.”

Bucureștiul ascunde și alte locuri ce păstrează amintirea trecerii lui George Enescu. Spunem că „ascunde” pentru că fie sunt insuficient cunoscute, fie mărturiile asupra lor nu sunt pe deplin argumentate. Dacă apartenența lui Enescu la Jockey Clubul din apropierea Ateneului Român nu s-a putut proba în documentele asociației, în schimb șederea lui în blocul din actuala stradă „George Enescu” nr.7, et.5 este confirmată de mărturia violonistului și profesorului Mihai Constatinescu, publicată în 1955 în ziarul Informația Bucureștiului: „nu voi uita niciodată prima întâlnire cu maestrul George Enescu. Eram un copilandru când am suit, acum treisprezece ani, într-o însorită dimineață de primăvară, treptele ce duceau la lăcașul său din Piața Lahovary.”

Altminteri, plimbându-te prin centrul Bucureștiului, poți desena un frumos traseu pornind din Piața ce îi poartă numele, aflată în imediata apropiere a Ateneului Român, sediu al Filarmonicii „George Enescu”, continuând pe strada omonimă, nu înainte de a admira, la intersecția cu bulevardul Gheorghe Magheru statuia compozitorului, un monument donat de familia autorului, sculptorul Constantin Baraschi, și dezvelită cu ocazia Festivalului Internațional „George Enescu” din 2013; fără a uita de minunatul monument din bronz situat în parcul din fața Operei Naționale, realizat de Ion Jalea și inaugurat în septembrie 1971, sau de Colegiul Național de Muzică ce-i poartă numele și în fața căruia este așezat, de asemenea, un frumos bust din piatră al Maestrului. Iar ca o consumatoare de dulciuri înrăită ce sunt, nu pot să nu vă sfătuiesc să încercați, într-una dintre cofetăriile Bucureștiului, prăjitura „George Enescu” a cărei rețetă este inspirată de  bomboana creată de cofetarii Casei Capșa în cinstea muzicianului (care obișnuia să viziteze renumitul local): ganache de ciocolată neagră, biscuit înmuiat în sirop de portocale, ornament cu o nucă de portocală pe care a fost desenată cheia sol. Un strop din farmecul Bucureștiului din timpul lui George Enescu, un timp când dulce, când amar.

Monica Isăcescu Lup este realizator Radio România Muzical