Drame ale perioadei comuniste. Constantin Silvestri – biografie necunoscută

un articol de Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu

 

Constantin Silvestri[i] a fost unul dintre cei mai mari muzicieni pe care România i-a avut în secolul 20. Datorită calităților sale de compozitor a  fost apreciat și iubit de Mihail Jora. A făcut și temeinice studii de pian la clasa Floricăi Musicescu, în perioada studenției la Conservatorul Regal din București. Ani de-a rândul pentru că nu urma directivele trasate de conducerea propagandei Partidului Comunist, primite de la Moscova, compozitorul Silvestri, a fost criticat cu asprime de așa-ziși cronicari muzicali. Dirijorul Silvestri însă, care avea libertatea să se exprime prin muzica pe care o dirija, era elogiat nu numai în România dar și în străinătate. În 1956 Silvestri are șansa ca la unul dintre concertele sale să asiste prestigiosul cronicar muzical britanic, Malcolm Rayment[ii]. Recomandarea făcută de el agenției londoneze de impresariat Julius Finzi a avut ca urmare invitarea lui Silvestri de a dirija Filarmonica din Londra în 1957.

Acesta a fost evenimentul care a schimbat complet destinul omului și muzicianului Constantin Silvestri. Va fi invitat să dirijeze la Londra, Bruxelles și Paris, făcând peste tot o impresie excepțională, deschizându-i-sa astfel porțile unei cariere internaționale de anvergură.

Silvestri resimte acut îngrădirile impuse la încheierea contractelor cu agențiile străine de impresariat, precum și greutățile legate de obținerea vizelor de ieșire din țară, obligatorii pentru toți românii care voiau să călătorească în străinătate.

Constantin Silvestri a plecat definitiv din România în 1958, an cu succese răsunătoare în cariera sa: dirijase premiera în România a operei Oedip  de George Enescu[iii] în cadrul primului festival care purta numele compozitorului, uimise publicul și critica muzicală din U.R.S.S. cu concertele sale și primise Marele premiu al discului, acordat de Academia Charles Cross de la Paris, pentru interpretarea Simfoniei „Din lumea nouă” de Dvorak, dirijând Orchestra Radiodifuziunii Franceze.

În primele luni de la plecarea sa, deși Silvestri încheiase contracte pentru noi concerte, șederea sa prelungită în Occident, fără a mai cere avizul Ministerului Culturii sau Agenției de Impresariat de Stat (O.S.T.A.),  nu a trezit suspiciuni.

Dar apariția, într-o publicație editată la Londra de Ion Rațiu[iv], a știrii că dirijorul a decis să nu se mai întoarcă în țară a declanșat reacțiile Rezidenței de la Londra a Serviciului de Informații Externe și a conducerii Ministerului de Interne: „(…) În buletinul de știri al fugarilor din Anglia Free Romanian Press Agency a apărut la începutul lui iulie a.c. un articol în care se arăta că CONSTANTIN SILVESTRI a cerut azil autorităților americane, că s-a hotărât să nu mai vină în patrie și că despre aceasta a scris autorităților noastre la București. În același articol se vorbește și de MÎNDRU KATZ[v]. Buletinul a fost trimis prin curierul din 18-20 iulie a.c.”

Pe acest document generalul Doicaru pune următoarea rezoluție: „Tov. Moiș, pentru a lămuri urgent dacă acest element a dezertat sau nu (așa cum ne cere să precizăm tov. Pintilie[vi]) este bine ca Serviciul emigrație să verifice și în țară la Ministerul Culturii spre a stabili ce date s-au primit pe linia lor. Apoi să vedem ce ne spun tovarășii noștri din S.U.A.”

Și în Statele Unite se trimit „directive” prin care autoritățile urmăreau să afle dacă Silvestri se va mai întoarce în România. George Macovescu, numit într-o notă din 11 august 1959 „Miron”[vii], care îl cunoștea pe Silvestri, primește chiar sarcina să îi „trimită o scrisoare personală, invitându-l la legație cu ocazia venirii în S.U.A .

 

 

Prin intermediul unei note nedatate și nesemnate[viii] se raportează la București cum a decurs vizita din SUA: „Constantin Silvestri după terminarea turneului întreprins în Australia și Mexic, la sfârșitul lunei (sic!) august a.c. a fost în S.U.A. Aici a vizitat Legația R.P.R. din Washington unde a discutat cu tov. ministru MACOVESCU și împreună cu acesta a făcut apoi o vizită tov. Ambasador SILVIU BRUCAN , reprezentant permanent al R.P.R. la O.N.U. Tovarășilor menționați mai sus Silvestri le-a spus următoarele: – A obținut viză de intrare în S.U.A. de la Ambasada S.U.A. din Mexic după lungi tărăgănări, timp în care i se făcea propunerea de a rămâne în S.U.A. (…). Tot în cadrul acestor discuții Silvestri a spus că a trimis o scrisoare tov. GHEORGE GHEORGHIU-DEJ, cu rugămintea de a i se acorda soției sale viză de plecare în Elveția pe timp de trei luni, după care să se reîntoarcă împreună în țară. La începutul lunii septembrie a.c. Constantin Silvestri a sosit la Paris de unde urma să plece în Elveția. Acolo intenționează să-și cumpere o vilă. Din Elveția va pleca apoi la Berlin unde va da concerte. În discuțiile avute cu tov. ministru MIRCEA BĂLĂNESCU[ix] de la Paris, Constantin Silvestri a afirmat că acum are 10 zile libere și va putea să vină în țară, însă îi este teamă că nu va mai fi lăsat să plece și de aceea va veni în țară abia după ce nu va mai avea de dat concerte în occident, unde are încheiate foarte multe contracte. Menționăm că ziarele fugarilor au publicat o notă prin care făceau cunoscut faptul că «dirijorul Constantin Silvestri refuză să se reîntoarcă în țară alegând libertatea». În cadrul discuțiilor avute la Washington, Constantin Silvestri a negat că ar fi intenționat să facă aceasta. (…).”

Notele ofițerilor Direcției I-a îi urmăresc lui Silvestri toate călătoriile. Aflăm ce a făcut, ce a vorbit, în ce împrejurări s-au petrecut diverse întâlniri sau evenimente, în primul rând pentru că, fiind cetățean român, Silvestri nu putea călători fără vize și, într-o primă perioadă, apelând la serviciile legațiilor României pentru a le obține, avea inevitabil contact cu diverși funcționari care întocmeau note informative. O astfel de doleanță a fost comunicată de Silvestri Ambasadei României din Berlinul de Est[x], printr-o telegramă[xi]  trimisă de la Legația României de la Paris. O notă a Rezidenței de la Paris semnalează Ministerului de Interne de la București venirea lui Constantin Silvestri pentru a dirija un concert la Berlin și propune răpirea lui, metodă deja de folosită de Securitate în 1957, în cazul cunoscutului orientalist Aurel Decei[xii]: „Rezidența Paris raportează că între 31 octombrie și 5 noiembrie a.c. SILVESTRI CONSTANTIN va fi în Berlinul răsăritean pentru concerte. De aici se va reîntoarce la Paris. Rezidența arată că SILVESTRI a afirmat că are concerte pentru cca. 2 ani și până atunci nu se întoarce în țară. Rezidența propune dacă există posibilități să fie adus acasă de la Berlin.

Nota are următoarea adnotare: „Rezoluția tov. col. Doicaru: Tov. Ministru Drăghici[xiii] a ordonat să-l lăsăm pe C. Silvestri să-și facă de cap cu hoinăreala lui. Să nu-l luăm din Berlin.”

În scurt timp va fi clar pentru autorități că dirijorul nu va mai reveni în țară. Rezidența de la Viena va raporta că Silvestri i-a povestit ministrului plenipotențiar român, printre altele, că „îi e teamă să vină în țară pentru a discuta cu conducerea din cauza organelor de securitate. (…) SILVESTRI își varsă tot veninul pe organele de securitate care i-au făcut mizerie și care fac mizerie și altor oameni de artă din R.P.R.”[xiv]

Conducerea Ministerului de Interne ajunge și ea la aceeași concluzie și, considerându-l „trădător”, ordonă începerea măsurilor represive.

La 23 februarie 1960, Direcția de Anchete Penale a M.A.I., sub semnătura anchetatorului penal de securitate, maiorul Simon Jeak (sic!), emite pe numele lui Constantin Silvestri o Ordonanță de percheziție imobiliară[xv], acesta fiind învinuit de infracțiunea prevăzută de articolul 194, alineatul 5 din Codul Penal. Dar ce prevedea invocatul articol 194? „Fapta unui cetățean român care, având o însărcinare de stat sau de interes obștesc în străinătate, refuză să se întoarcă în țară constituie infracțiunea de trădare de patrie și se pedepsește cu temniță grea de la 5 la 15 ani, degradare civică de la 4 la 8 ani și confiscarea averii.”

Dar Silvestri nu plecase în Occident cu „o însărcinare de stat sau de interes obștesc”, ci pentru a onora invitațiile, care i-au fost adresate personal, de a dirija o serie de concerte.

La aceeași dată la care a fost emisă ordonanța, maiorul Simon Jeak, asistat de căpitanul Hurgoiu Ioan, a și fost efectuată percheziția care a dus la „descoperirea și ridicarea” mai multor albume, hârtii cu însemnări, sute de fotografii, printre care și o fotografie a lui George Enescu din 1943 cu o dedicație către Silvestri, cărți, scrisori, chiar și una adresată lui Silvestri de Petru Groza[xvi].

La 1 aprilie 1960, președintele Consiliului de Miniștri, Chivu Stoica[xvii], semnează Hotărârea pentru elaborarea Decretului privind retragerea distincțiilor conferite lui Silvestri Constantin. Iar pe 6 aprilie, „ca urmare a săvârșirii unor fapte grave”, Prezidiul Marii Adunări Naționale, sub președinția lui Ion Gheorghe Maurer, a retras distincțiile pe care Silvestri le primise pentru activitatea sa artistică: Ordinul Muncii cl. I, Artist al poporului din R.P.R., Maestru emerit al artei din R.P.R.[xviii]

Pe 27 aprilie 1960, în apartamentul lui Constantin Silvestri au fost împachetate și sigilate 1284 de discuri, 288 de benzi de magnetofon, 50 de colete cu partituri și cărți de muzică, 21 de colete cu cărți de beletristică, 20 de baghete pentru dirijat, clasoare și albume filatelice, toate, conform unui proces-verbal[xix], fiind depuse în depozitul Ministerului Învățământului și Culturii.

Deși Securitatea continua să facă inventarieri și să ridice de la domiciliul dirijorului și al soției sale diferite obiecte, autoritățile nu i-au intentat niciodată lui Constantin Silvestri un proces în care acesta să fie învinuit de „trădare de patrie”. „Cazul” este lăsat în seama Securității, care este dispusă să facă confiscări și fără o sentință judecătorească – ba, mai mult, face din acapararea averii lui Silvestri un scop în sine. Și aceasta pentru că valoarea cărților și a discurilor ridicate din casa lui era neglijabilă comparativ cu cea a colecției sale de tablouri și a celei filatelice, care însuma 14.424 de timbre  Odată inventariate, obiectele de artă și tablourile lui Silvestri au devenit o pradă mult râvnită de autorități.

Din Referatul „strict secret” datat 17 mai 1962[xx]  și semnat de colonelul Mihail Nedelcu aflăm că: „Din analiza materialelor ridicate din apartamentul familiei Silvestri nu rezultă date care să intereseze organele M.A.I. Menționăm că toate celelalte bunuri pe care le-a posedat numitul Silvestri C-tin la domiciliul său și care au o valoare incomparabil mai mare decât aceea pe care o au obiectele ce se găsesc în păstrarea organelor noastre au rămas în custodia soției susnumitului. (…) În cazul când s-ar trece la valorificarea unor obiecte aparținând susnumitului, urmează ca acestea să fie valorificate ca obiecte fără stăpân, deoarece împotriva celui în cauză nu s-a pronunțat o sentință de confiscare a averii.” Colonelul Nedelcu sesizează ilegalitatea acțiunii Securității și sugerează găsirea unei alte soluții:  aplicarea Decretului nr. 111 din 1951. Conform acestui decret „sunt considerate bunuri fără stăpân, bunurile de orice fel, părăsite timp de un an de zile de către titularii lor, necunoscuți sau absenți.”

O Notă-Raport din 23 ianuarie 1964[xxi]  semnată de lt. col. Neagu Cosma descrie strategia aplicată de Securitate pentru „rezolvarea cazului fugarului”: „După comiterea actului de trădare de patrie, Silvestri Constantin nu a fost pus în urmărire penală socotindu-se că în cele din urmă va putea fi determinat să revină în țară. (…). Pentru a face o ultimă încercare de a-l determina pe fugar să se reîntoarcă în țară, Silvestri Viorica a obținut aprobarea de a pleca în Franța pe o perioadă de timp mai îndelungată. (…). După plecarea lui Silvestri Viorica în străinătate, pentru a avea un control asupra bunurilor existente în locuința ei, de către noi a fost recrutat ca gazdă casă de întâlniri[xxii]  numitul Ionescu Marin, ce ocupă o cameră în apartamentul acesteia. (…). În vara anului 1963 Silvestri Viorica s-a îmbolnăvit fiind internată într-un spital din Elveția. Din datele obținute de noi, prin controlul corespondenței, a reieșit că ar avea leucemie. (…) După părerea unora din medicii cu care gazda noastră (Ionescu Marin – n.n.) s-a consultat – comunicându-le simptomele prin care se manifestă în prezent boala acesteia – rezultă că Silvestri Viorica s-ar afla într-o situație din care nu mai poate fi salvată și că într-un timp relativ scurt va deceda. (…) Pentru a evita pierderea obiectelor de valoare din averea soților Silvestri și pentru ca aceste bunuri să intre în patrimoniul statului, există posibilitatea ca imediat după decesul lui  Silvestri Viorica să fie condamnat trădătorul de patrie Silvestri Constantin, aplicându-i-se și pedeapsa complementară de confiscare a averii.”

Într-adevăr, Viorica Silvestri era grav bolnavă. Scrisorile adresate rudelor, interceptate de Securitate, devoalează preocupările ei și grija de a lăsa, după ce va muri, toate lucrurile în ordine. Trimite în țară un testament olograf și își desemnează succesori. Totul este însă în zadar. Averea lui Constantin Silvestri devine nu numai obiectul unei afaceri de stat, dar trezește și interesul unor înalți demnitari, cunoscuți ca fiind colecționari și iubitori de artă. În acest sens, în dosarul penal instrumentat pe numele lui Silvestri sunt două documente halucinante. În primul, datat 12 iunie 1967[xxiii] , emis de Consiliul Securității Statului se menționează – citez: „La adresa dvs. din 2 iunie, vă facem cunoscut că de rezolvarea cauzei privind pe Silvestri Constantin se ocupă în continuare Ministrul Justiției și Președintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, fără să se ia măsuri de urmărire penală împotriva fugarului.”

Cel de al doilea document, o „Notă-Raport strict secretă privind bunurile familiei Silvestri Constantin”, din 18 ianuarie 1968[xxiv], emisă de aceeași instituție menționează:  „La data de 15 noiembrie 1966 locuința familiei Silvestri C. a fost vizitată, cu aprobarea conducerii M.A.I., de către Ministrul Justiției și Președintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, care s-au interesat de unele obiecte de artă (picturi, covoare, etc.).

Cei doi înalți demnitari care se ocupau de rezolvarea „cauzei privind pe Silvestri C.” erau Adrian Dimitriu și Pompiliu Macovei[xxv]. Primul a fost magistrat militar și a prezidat complete ale Tribunalului Militar în procese răsunătoare (spre exemplu, condamnarea lotului Noica-Pilat) și, între 1965 și 1970 ministru de Justiție. Pompiliu Macovei, președintele Consiliului de Stat pentru Cultură și Artă, este foarte posibil să-l fi întâlnit pe Silvestri la Paris, în 1958 când era în misiune la Legația României.

Epopeea colecțiilor de tablouri, obiecte de artă și timbre care au aparținut lui Constantin Silvestri se încheie în iunie 1968, după ce Direcția a XIII-a a Consiliului Securității Statului redactează o nouă Notă[xxvi]  în care sunt trecute în revistă toate acțiunile de inventariere a bunurilor lui Silvestri începând cu anul 1960 și care se încheie cu următoarele concluzii – citez: „Împotriva numitului Silvestri Constantin nu s-a pornit procesul penal pentru infracțiunea de trădare de patrie, p.p. de art. 194/5, astfel că ordonanța emisă de organele M.A.I. de aplicare a sechestrului asigurator este nelegală și în consecință lovită de nulitate absolută. (…) Ca urmare, împotriva lui Silvestri Constantin nu se mai pot efectua acte de urmărire penală. Bunurile aparținând acestuia nu pot fi confiscate potrivit prevederilor Decretului 111/51 deoarece nu sunt bunuri fără stăpân, ele fiind o perioadă de timp în administrarea fostei soții (…). După decesul soției sale, Silvestri Constantin a autorizat, în baza unei procuri speciale, pe mama sa Cariadi Ana să-i administreze în viitor bunurile personale, operațiune ce în prezent nu s-a realizat datorită faptului că locuința este sigilată de către organele securității statului. Față de cele expuse propunem: Bunurile aparținând familiei Silvestri, care în prezent se găsesc, unele sigilate de către organele securității statului, iar altele în păstrarea Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, să fie inventariate de Notariatul de Stat al sectorului nr.1 București, care la rândul său le va da în custodie cui va crede de cuviință până la dezbaterea masei succesorale.”

În textul Notei mai sus citate sunt menționate pentru prima dată numărul de tablouri din colecția lui Constantin Silvestri. Documentul vorbește de 43 de tablouri. În Procesul-verbal de sechestru asigurator din 13 februarie 1964 sunt enumerate și descrise succint 45 de lucrări.

La 22 iunie 1968, Direcția a XIII-a[xxvii] din cadrul Consiliului Securității Statului aprobă propunerea prin care bunurile familiei Silvestri să fie inventariate de Notariatul de Stat al sectorului 1.”  Am putea înțelege din document că notariatul avea libertatea să facă toate demersurile legale pentru a rezolva dezbaterea succesorală, care nu era deloc simplă.

Din textul procurii speciale[xxviii] trimise din Anglia de Constantin Silvestri aflăm nu doar faptul că Ana Cariadi, mama sa, este autorizată „cu cele mai nelimitate drepturi să ridice toate bunurile mobile din orice s-ar compune ele aflate în apartamentul” în care locuise la București. Dar menționa și situația juridică a obiectelor și tablourilor, care nu puteau face „obiectul vreunei succesiuni.”

Și aceasta, pentru că Silvestri spunea în procură: „că întreaga colecție de picturi semnate de Andreescu, Grigorescu, Luchian, Tonitza, Pallady, Iser, Monticelli, Wallace, etc., o colecție covoare: Teheran (3), Shiraz, Buchara, în total vreo 12; pian, televizor, magnetofoane, patefoane, Cărți de artă, discuri, benzi magnetofon, manuscrise, o colecție de mărci românești (mai multe volume), sculpturi, porțelanuri, obiecte de artă, note muzicale, partituri, o sufragerie, biroul, sunt proprietatea mea personală.”

Notariatul va inventaria bunurile redactând un Tabel privind bunurile inventariate la domiciliul numitului SILVESTRI CONSTANTIN[xxix], document fără dată, fără menționarea numelor celor care au fost prezenți și au semnat inventarul și a numelui persoanei care a primit custodia lucrurilor, specificând doar că Muzeului de Artă al R.S.R., a preluat tablourile, în valoare totală de 550.200 lei, și obiectele de artă. Ana Cariadi nu este menționată și nu a semnat nici ea documentul.

Pe 23 iulie 1968, notarul împuternicit cu desemnarea custodiei tablourilor și obiectelor de artă întocmește un proces-verbal[xxx] care conține lista acestora. Comparând-o cu cea din procesul-verbal din  13 februarie 1964 constatăm câteva lipsuri. Este vorba despre Portret de femeie cu bluza roșie, semnat Tonitza, evaluat la 6000 lei, Portret de olandez, de Ion Andreescu, evaluat la 30.000 lei, și Colivie cu pasăre, semnat în dreapta jos „Voinescu 1939”, evaluat la 10.000 lei.

Nu știm ce s-a întâmplat cu aceste tablouri care au stat în camere sigilate, într-un apartament în care locuia omul Securității, „Ionescu Marin”, așa-numitul „custode al sigiliului.”

Dar poate cel mai dramatic document din dosarul penal instrumentat pe numele lui Silvestri este declarația, datată 5 august 1968[xxxi], în care sunt menționate lucrurile care i-au fost încredințate mamei dirijorului, desemnată de el, prin procură specială, să-i administreze bunurile personale. Aceasta a primit în păstrare: fotografii, certificatul de naștere al fiului ei, două certificate eliberate de Conservatorul din Târgu Mureș, o diplomă de bacalaureat din 1930, o diplomă eliberată la 10.XII.1957 la Paris” – probabil cea care atesta obținerea primului Mare premiu al discului decernat lui Silvestri de Academia Charles Cross.

Cele două volume ale Fondului Penal nr. 49467 lasă povestea confiscării bunurilor lui Constantin Silvestri în acest punct. Nu aflăm din paginile lui dacă problemele succesorale, care în 1974 încă se dezbăteau, au fost rezolvate sau dacă instituțiile desemnate să țină în custodie tot ceea ce a aparținut familiei Silvestri au devenit proprietarele lor.

[i] Constantin Silvestri, fiul lui Alois și al Anei Silvestri (născută Havricek), s-a născut la București la 18/31 mai 1913. A început să studieze pianul la 5 ani și a urmat mai târziu cursurile Conservatorului din Târgu Mureș. În 1930 s-a înscris la Academia Regală de Muzică din București, unde i-a avut profesori pe Florica Musicescu (pian), Dimitrie Cuclin (compoziție), Mihail Jora (contrapunct), Constantin Brăiloiu (folclor). După terminarea studiilor, în 1935, a fost angajat corepetitor, iar în 1936 a fost dirijor la Opera din București. A fost, de asemenea, până la plecarea definitivă din țară, dirijor și director al Filarmonicii din București. A murit în 1969 la Londra.

[ii] Malcolm Rayment (1918-1993), muzicolog si compozitor englez a fost cronicar muzical la ziarul The Heralad. A fost decorat de guvernele Cehoslovaciei și Poloniei pentru promovarea muzicii și muzicienilor lor in Marea Britanie.

[iii] Premiera a avut loc pe 22 septembrie 1958, la Opera din București.

[iv] Ion Rațiu (1917-2000), politician proeminent al Partidului Național Țărănesc (devenit după 1989 P.N.Ț.C.D.). În 1940, Ion Rațiu a fost numit consilier la Legația României de la Londra. Între 1940 și 1990 a locuit în Marea Britanie, unde a înființat în 1979, împreună cu soția sa Elisabeth Pilkington, Fundația Rațiu. De asemenea, a fondat în 1984 Uniunea Mondială a Românilor Liberi. A candidat la funcția de președinte al României la alegerile din mai 1990.

[v] Născut la Bucureşti la 3 iunie 1925, considerat copil minune, pianistul Mîndru Katz a fost descoperit de George Enescu. A absolvit Academia Regală de Muzică din Bucureşti, a debutat pe scena Filarmonicii din București și a devenit, în 1947, solistul ei. A câştigat premii la concursuri internaţionale şi a concertat în ţările din estul Europei, repurtând succese notabile. În 1959 a părăsit definitiv România, rămânând la Londra. A evoluat ca solist alături de dirijori renumiți, precum Sir John Barbirolli, Sergiu Celibidache, Antal Dorati, Lorin Maazel ș.a.

[vi] Gheorghe Pintilie (1902-1985), pe numele său adevărat Timofei Bodnarenko (cunoscut sub diminutivul-poreclă Pantiușa), s-a născut la Tiraspol. A condus Direcția Generală a Securității Poporului între 1948 și 1963. A contribuit major la sinistre acțiuni ale Securității, cum au fost: uciderea lui Ștefan Foriș, „experimentul” din închisoarea Pitești ș.a.

[vii] Sublinierea în bold este făcută de autoarea lucrării. „Miron” pare să fie un nume de cod. George Macovescu (1913-2002) a fost politician, ministru de Externe și diplomat în perioada anilor ʼ60-ʼ70. În 1979, la Congresul PCR, a sărit în sprijinul lui Nicolae Ceaușescu, când acesta a fost atacat de Constantin Pârvulescu.

[viii] ACNSAS, fond SIE, dosar  11131, ff. 67-68.

[ix] Mircea Bălănescu, comunist ilegalist, a fost redactor-șef adjunct al ziarului Scânteia și apoi a avut o lungă carieră de ambasador al României în mai multe țări vest-europene.

[x] Capitala Republicii Democrate Germane.

[xi]   ACNSAS, fond SIE, dosar  11131, ff. 65.

[xii] Aurel Decei (1905-1976), eminent orientalist român, care în 1944 a fost numit atașat de presă la Legația României de la Ankara. Rechemat în 1947, odată cu epurările făcute la Ministerul de Externe de noul ministru, Ana Pauker, refuză să se întoarcă. Susține o importantă muncă științifică recunoscută pe plan internațional, activând în același timp și în cadrul Comitetului Național Român în exil. În decembrie 1957, conform unei circulare emise de Alexandru Drăghici, este atras într-o cursă în Berlinul răsăritean, de unde va fi răpit și transportat în țară de agenți ai Securității. A fost închis timp de 7 ani și a revenit tardiv la munca sa de cercetare.

[xiii] Alexandru Drăghici (1913-1993) a îndeplinit alternativ, între 1952 și 1965, funcțiile de ministru de Interne și ministru al Securității Statului. Din simplu soldat în 1950, în numai 5 ani ajunge să fie general-colonel. Drăghici a fost, de asemenea, membru supleant și apoi membru plin al Biroului Politic al P.C.R. Ascensiunea i s-a datorat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de care s-a apropiat pe când se aflau amândoi în detenție, în perioada războiului. Gheorghiu-Dej s-a folosit de el pentru a-și elimina rivalii din conducerea partidului și i-a încredințat campaniile împotriva adversarilor reali sau închipuiți ai comunizării României. După moartea lui Stalin, ambii s-au împotrivit destalinizării. Acest lucru a fost folosit ca pretext de Nicolae Ceaușescu, ca după preluarea conducerii partidului să-l marginalizeze pe Al. Drăghici.

[xiv] ACNSAS,  fond S.I.E., dosar 11131, ff.13-14.

[xv] ACNSAS, fond Penal, dosar 49467, vol. 1, f. 104.

[xvi] Petru Groza (1884-1958) a fost prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române în perioada 1952-1958, funcție asimilată celei de șef al statului. A jucat un rol esențial în instaurarea brutală a regimului comunist și în abdicarea Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947.

[xvii] Chivu Stoica (1908-1975) a fost prim-ministru al României în perioada 1955-1961 și președinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România în perioada 1965-1967, după care a fost înlocuit în această funcție de Nicolae Ceaușescu.

[xviii]Arhivele Naționale ale României, Consiliul de Stat – Decrete, Inv. nr. 3042.

[xix] ACNSAS, fond Penal, dosar 49467, vol. 1, ff. 108-112.

[xx] Referatul are următorul aviz al ministrului adjunct de Interne Vasile Negrea: „Nu se aprobă propunerea. Să fie valorificate.” Ibidem, f. 119.

[xxi] Ibidem, f. 127.

[xxii] Casă de întâlniri: locuinţă, birou sau spaţiu pus temporar la dispoziţia organelor Securităţii în urma unui acord scris cu proprietarul, chiriaşul sau utilizatorul curent, pentru întâlniri conspirative ale ofiţerilor cu informatorii sau cu rezidenţii din reţea. Persoanele care acceptau o astfel de convenţie cu Securitatea deveneau „gazdele” caselor de întâlniri.

[xxiii] ACNSAS, fond Penal, dosar 49467, vol. 1, f. 160.

[xxiv] Ibidem, f. 161.

[xxv] Pompiliu Macovei (1911-2008) a fost cadru didactic, arhitect-șef al Bucureștiului, ministru al Culturii, ministru adjunct al Afacerilor Externe și ambasador al României la U.N.E.S.C.O.

Din anul 2002, casa din strada 11 Iunie nr. 36-38, în care a locuit de la începutul anilor ’50, găzduiește „Colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei”.

[xxvi]ACNSAS, fond Penal, dosar 49467, vol. 1, f. 180.

[xxvii] Ibidem, f. 168.

[xxviii] Ibidem, f. 175.

[xxix] Ibidem, ff. 185-204.

[xxx] Ibidem, ff. 228-238.

[xxxi] ACNSAS, fond Penal, dosar 49467, vol. 2, f. 32.