Drame ale perioadei comuniste. „În fapt, Antonin Colan n’a fost decât un dirijor”

un articol de Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu

 

„În fapt, Antonin Colan n’a fost decât un dirijor”[1]

 

 

De numele dirijorului și profesorului Antonin Ciolan[2] se leagă dezvoltarea vieții muzicale a două orașe românești de primă mărime: Iași și Cluj.

Din păcate, în decursul carierei sale, Antonin Ciolan a dirijat prea puțin la București, iar critica muzicală, în opinia mea, nu l-a remarcat suficient. Ca profesor al Conservatorului din Iași și apoi al celui de la Cluj, a creat o adevărată școală de dirijat, Emil Simon, Emanuel Elenescu, Petre Sbârcea, Dinu Niculescu, Florica Dimitriu, precum și alți elevi ai săi, au contribuit la rândul lor la dezvoltarea muzicală a unor orchestre din țară. Sergiu Celibidache a afirmat cu dragoste și cu mândrie că a fost elevul lui Antonin Ciolan pe vremea când, fiind încă la Iași, își căuta drumul în muzică. Nu poate rămâne nemenționată cariera remarcabilă a dirijorului Erich Bergel, poate cel mai iubit elev al maestrului.

Un eveniment din octombrie 1944 a tulburat viața și cariera lui Antonin Ciolan: este vorba despre arestarea și anchetarea sa, sub suspiciunea de a fi fost „criminal de război”.

Conform documentelor din Dosarul Penal nr. 15138/1944, păstrat în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), numele lui Antonin Ciolan figurează pe o listă, numita „Lista nr. 1”[3], alături de numele altor 23 de persoane, arestate între 31 august și 3 decembrie 1944.

Toți cei 24 sunt semnatarii unui memoriu depus de avocatul Petre Pandrea[4], adresat primului ministru din acea vreme, generalul Constantin Sănătescu[5]. În concluziile memoriului sunt contestate în termeni categorici temeinicia și legalitatea criteriilor care au stat la baza arestărilor: „Din toate cele arătate se poate vedea lipsa de legalitate, ne permitem a spune DOMNULE PRIM MINISTRU, lipsa de seriozitate a acestor arestări, care ne aruncă în mizerie de luni de zile atât pe noi cât și [pe] familiile noastre, fără să fi avut altă vină decât aceea de a fi executat ordinul Statului.”

Deși arestații au depus memorii și declarații, Subsecretariatul de Stat al Poliției a elaborat un raport referitor la efectuarea acestor arestări abia pe 7 decembrie 1944.

Un document al Președinției Consiliului de Miniștri – Cabinetul Secretarului General „Privind criminalii de război”[6], probabil întocmit la cererea autorităților pentru a lămuri motivul și condițiile în care au fost arestate cele 24 de persoane, este bine documentat și argumentat. Iar printre detaliile pe care le revelează este și faptul că, așa numita „Listă nr. 1”, întocmită nu numai neglijent și, probabil în grabă, are chiar rezoluția Primului Ministru, gen. Sănătescu. „Examinând în drept aceste arestări, trebuie să facem constatarea că absolut toate sunt ilegale. Acea listă nr. 1 cu rezoluția Domnului Președinte al Consiliului de Miniștri, Generalul C. Sănătescu, nu poate constitui un temei legal neexistând nici un text care să îndrituiască asemenea dispozițiuni.”

Documentul menționat face o foarte interesantă analiză a noțiunii de „criminal de război”, pornind de la enunțul ei în dreptul internațional[7]: „Prin criminal de război s-a înțeles în dreptul internațional inamicul care a depășit tratatele internaționale comițând fapte reprobabile ce pot fi reprimate individual după legile țării unde au fost comise. În această situație urmărirea trebuie să înceapă în mod firesc de la stabilirea faptelor, care atrag răspunderea individuală, descoperirea criminalului și deschiderea procedurii de instituire și sancționare.”

Pentru a clarifica și mai mult noțiunea de „criminal de război” documentul citează chiar textul referitor la aceasta, așa cum este enunțat în Convenția de armistițiu semnată la 12 septembrie 1944 de guvernul român, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit al Marii Britanii și de Statele Unite ale Americii: „Statele semnatare vorbind în numele a 32 națiuni au declarat solemn și public un avertisment împotriva membrilor partidului nazist și a ofițerilor și soldaților care se vor stabili răspunzători de «atrocitățile, masacre și execuțiunile comise de forțele hitleriste în multe din țările cotropite, vor fi retrimiși în țările în care au fost săvârșite abominabilele lor fapte și pedepsite în conformitate cu legile acestor Țări.>>”[8]

Mai departe declarația precizează: „Acei germani care iau parte la asasinarea în masa a ofițerilor polonezi sau la execuția ostatecilor francezi, olandezi, belgieni sau norvegieni, sau a țăranilor din Creta, sau au luat parte la măcelurile săvârșite în dauna poporului polonez, sau în teritoriile Uniunii Sovietice, vor ști că vor fi readuși pe scena criminalilor și vor fi judecați pe loc, de către popoarele pe care le-au ultragiat.”

Dar lista arestaților, în care figurează și numele dirijorului Antonin Ciolan, nu consemnează ca vreunul dintre aceștia să fi fost ofițer sau măcar soldat. Sunt în schimb numele unor actori, arhitecți, directori de teatre, elementul comun care a dus la arestarea lor fiind faptul că au activat, asimilați ca funcționari ai statului român, în Transnistria.

Iar concluziile materialului Cabinetului Secretarului General al Președinției Consiliului de Miniștri sunt explicit afirmate: „Ar părea că ceea ce s-a făcut se rezumă la o serie de arestări din care ne face impresiunea netă că acelea privind funcționarii din Transnistria cărora nu li se pun în sarcină atrocități, masacre și execuții – sunt aparent cu totul nejustificate. Am spus mai sus, aceste arestări sunt și nelegale, fiind ordonate de persoane care nu au calitatea de a face arestări și în afară de legile și de principiile constituționale ce ne guvernează.”

Dar „principiile constituționale” invocate mai guvernau România postbelică, ocupată de armata sovietică[9] și aflată în „perioada de tranziție” spre instaurarea regimului comunist? Instituțiile statului, supuse presiunilor create de provocările de tot felul instrumentate de Partidul Comunist, încurajat de conducerea de la Moscova să pună mâna pe puterea politică, mai puteau funcționa normal și conform legilor în vigoare?

Revenind la situația lui Antonin Ciolan, putem afirma că întreaga situație politică în care se găsea România după lovitura de stat de la 23 august 1944, nu putea să ducă la lămurirea situației lui și, probabil, a altor zeci de persoane arestate în aceleași condiții.

Astfel, cu toată demonstrația făcută în documentul elaborat de Cabinetului Secretarului General al Președinției Consiliului de Miniștri, Antonin Ciolan și, probabil, și alți arestați nu au fost eliberați. Autoritățile au acționat cu lentoare, fără a începe cercetările sau a aduce măcar arestaților la cunoștință faptele pentru care au fost reținuți, lăsându-i să stea luni de zile în închisoare.

Într-un alt memoriu adresat Primului Ministru[10], depus de avocatul Marc Dumitrescu la 12 ianuarie 1945, Antonin Ciolan scria: „Subsemnatul mă găsesc arestat la Prefectura Poliției București de la 19 Octombrie 1944, în mod ilegal, fără să existe vreo acțiune împotriva mea și fără să mi se fi adus la cunoștință motivele pentru care mă găsesc în această situațiune.”[11]

Cele două memorii ale lui Antonin Ciolan care se găsesc în dosarul său penal sunt impresionante prin expunerea situației în care se găsea, captiv nu doar într-o închisoare, dar și într-o situație politică ambiguă. Ele aduc însă în prim plan și o serie de elemente legate de activitatea sa de dirijor dusă la Opera din Odessa, în perioada în care a fost la conducerea ei artistică.

La 1 octombrie 1942, când a fost numit dirijor și director general artistic, Opera din Odessa era, precum avea să scrie Antonin Ciolan, „o instituție de artă de proporții mondiale”. Și tocmai de aceea, subliniază el, „avea nevoie de o conducere muzicală independentă de conducerea administrativă, aceasta pentru ca Direcțiunea Administrativă a Operei să nu poată influența programul de lucru sau să aibă putere apreciativă asupra problemelor artistice ce se impuneau operei.”[12] „Respectivii ce vor căuta să afle de această activitate, vor găsi că, Opera din Kiev, în același timp a realizat numai 3 opere din care 2 opere și o operetă germană și în limba germană, în timp ce la Odessa au fost 24 de opere și balete jucate și puse în studiu.”[13]

Pentru a înlătura bănuiala de a fi fost ostil promovării muzicii ruse, Antonin Ciolan adaugă: „Am dirijat personal repertoriul rus, montând și Opera «Dama de Pică» de Tsahaikovschi în 12 repetiții, ce nu se mai jucase de mult pe scena Operei din Odessa, «Frumoasa din pădurea adormită«», balet de Tsahaikovschi, «Eugen Oneghin» de același autor, precum și punerea în program a baletului «Pasărea de foc» de Strawinschi, ceea ce învederează cred cu prisosință sentimentele de adâncă admirație și interes artistic pentru înalta școală rusă. […]. Țin să accentuez că am fost și atacat prin ziare că as prefera în programele mele muzică rusă. Am suferit consecințele.”[14]

În cel de al doilea memoriu al său, datat 16 martie 1945, Antonin Ciolan menționează numele unora dintre artiștii care i-au fost colaboratori la Odessa și care puteau fi aduși în fața judecătorilor pentru a depune mărturie despre activitatea sa. „Am fost foarte mult ajutat de elemente distinse artistice ale operei ruse din Odessa – ca d-na Popova Sever Popovici, actualmente la Opera Română din București, Mara Stefanov, idem, Lipokowskaia, mare cântăreață și profesoară.”[15]

În apărarea sa, Antonin Ciolan menționează și alte dovezi ale devotamentului muncii sale: „În dovedirea celor de mai sus, alătur în dosarul cel anexez la prezenta, parte din programele producțiilor și concertelor pe care le organizasem în Moldova, recomandarea maestrului George Enescu […] și copii după întreaga corespondență purtată între Guvernământul Transnistriei și Ministerul Culturii Naționale, pentru detașarea mea la Opera de Stat din Odessa.”[16]

„Recomandarea maestrului George Enescu”[17] menționată Antonin Ciolan este o scurta scrisoare a lui Enescu, din iunie 1922, care să află de mai bine de 70 de ani în Dosarul penal nr. 15138. Pagina îngălbenită de vreme, găurită de aparatele de capsat pentru a fi îndosariată, document autograf semnat de George Enescu, arhivat și păstrată neglijent, este încă o mărturie care atestă calitatea muzicianul Antonin Ciolan. „Țin să spun aici toată recunoștința ce o păstrez Domnului Antonin Ciolan pentru remarcabila activitate artistică, pentru sârguința și devotamentul pentru cauza muzicală ce-a apărat-o victorios timp de mai bine de trei ani la Iași în capul Societății Simfonice ce’mi face Cinstea să’mi poarte numele. Doresc Domnului Ciolan încă mulți ani de muncă rodnică pentru binele nostru. George Enescu Iunie 1922”

De altfel, și această recomandare a fost scrisă de Enescu tot într-un moment greu al vieții și carierei artistice a lui Antonin Ciolan: înlăturarea sa de la conducerea Societății muzicale care purta numele lui Enescu, datorită unor intrigi și atacuri în presă.

Diverse documente din Dosarul Penal dovedesc că au existat dovezi clare că dirijorul Antonin Ciolan, cât a funcționat ca director general muzical la Opera din Odessa, nu a avut „nici o atribuție de ordin administrativ”, „că a îndeplinit această calitate reducând-o numai la funcția de dirijor”[18]. Autoritățile, însă, au continuat să-l țină arestat, fără a aduce o singură dovadă care să sprijine suspiciunea de a fi fost criminal de război.

Cum era din ce în mai evident că dirijorul nu putea fi acuzat că ar fi săvârșit crime de război, autoritățile au început să investigheze dacă muzicianul nu a avut avantaje materiale de pe urma postului ocupat la Opera din Odessa. Este posibil ca emiterea și punerea în aplicare a Înaltului Decret Regal nr. 1847 din 10 octombrie 1944 și a Legii nr. 488/1944 să fi condus cercetările spre această direcție.

Dar mai sus citatul document al Cabinetului Secretarului General al Președinției Consiliului de Miniștri, care face referire și la aceste legi emise pentru a pedepsi „criminalii răspunzători de dezastrul Țării”, aduce elemente lămuritoare asupra faptelor care intrau sub incidența lor.

Putea fi încadrat Antonin Ciolan în această categorie? El care nu a avut, ca director general artistic al operei din Odessa, vreo putere de decizie administrativă sau politică?

Cert este că autoritățile au început să facă cercetări privind averea sa sau existența unor conturi bancare, cerând băncilor din țară să confirme dacă și ce sume de bani sunt depuse pe numele lui. De aceea dirijorul, în memoriile sale, explică și insistă asupra situației lui materiale: „De pe urma Odessei nu m-am ales cu nimic, am și acum 3000 de mărci[19] dați în ultimul moment și încă de primit restanțe 93.000 de lei, ce nu i-am încasat încă până în ziua de azi. Și în schimb mă găsesc pus într-o situație care-mi prejudiciază în cel mai înalt grad, din punct de vedere moral, demnitatea și prestigiul pe care mi l-am creat prin munca mea personală și fără ajutorul nimănui.”[20]

Documentul care lămurește situația lui Antonin Ciolan este Ordonanța definitivă nr. 341 din 1 iunie 1945, emisă de Tribunalul Poporului – semnată de Acuzatorul Public, Ștefan Ralescu, care consemnează următoarele:

– Antonin Ciolan a fost arestat la 19 octombrie 1944 și a fost eliberat pentru scurt timp la 1 februarie 1945, stabilindu-i-se domiciliu obligatoriu în București, str. Aviator Petre Crețu nr. 60. Este audiat la Curtea specială pentru judecarea criminalilor de război abia în 26 februarie 1945, când acuzatul a reiterat aceleași motive de apărare pe care le-a expus și în memoriile precedente și a precizat că nu are nici un fel de depozite bancare.

– Este arestat din nou la 13 aprilie 1945, când este închis la Prefectura Capitalei.

– „Antonin Ciolan nu a adus în țară oficial, în calitatea pe care o avea nimic, ne având vreo funcție administrativă de fapt sau de drept. (…). Nu s-a stabilit că Antonin Ciolan are vreo avere mobilă sau imobilă (adresele cu relații în această privință ale C.E.C., principalelor bănci din țară, Trib. Ilfov, S. Notariale) numai la Banca Românească[21] a avut un cont de 125.000 lei la 28 Octombrie 1943, sumă de bani care a fost retrasă de Antonin Ciolan la 1 Noiembrie 1943. […]. Având în vedere că în această calitate (de Director General muzical al Teatrului de Operă și balet din Odessa – n.n.), din cercetările făcute nu s-a stabilit că el a adus în țară materiale de la Teatrului de Operă și balet, […]. Pentru aceste motive: Constatăm că nu este caz de urmărire în speță și ORDONĂM:

Clasarea cercetărilor întreprinse împotriva bănuitului Antonin Ciolan, actualmente deținut la Închisoarea Prefecturii capitalei, cercetări cu efectuarea cărora am fost sesizați prin adresa din 21 Februarie 1945, a D-lui Acuzator Public Șef al fostei Curți Speciale pentru criminalii de război.

Avizăm pentru punerea în libertate a bănuitului Antonin Ciolan.

Acuzator Public Șt. Ralescu”[22]

După mai bine de șapte luni de zbucium și suferință, de arest și bănuieli nefondate, epopeea dramatică a dirijorului se încheie. Un om modest ca Antonin Ciolan, care a trăit, așa cum subliniază cu sinceritate naivă în toate memoriile sale, „doar pentru muzică”, ajunge victima unei situații politice neclare și plină de frământări, doar pentru că a avut pentru scurt timp titlul de Director General Muzical al Operei din Odessa. Cei care l-au numit au mizat tocmai pe profesionalismul, seriozitatea și, nu în ultimul rând, pe modestia sa și dezinteresul pentru bani sau recompense de orice fel.

Un document semnat de directorul Serviciului Culturii al Secretariatului General al Restituirilor Bunurilor U.R.S.S., Axente Sever Popovici, înregistrat la 15 mai 1945, adresat Tribunalul Poporului, după ce răspunde tuturor întrebărilor pe care tribunalul le-a pus pentru a lămuri situația lui Antonin Ciolan, conchide:

„Antonin Ciolan n’a evacuat nimic și n’a avut nici o atribuție administrativă nici de fapt nici de drept. Titlul de Director General Muzical a fost numai un titlu de curtenie și o traducere din germană a titlului de Direktor Musik. Antonin Ciolan era și este profesor la Academia de muzică din Iași și Dl. Liviu Rusu[23], care i-a făcut numirea, fiind numai absolvent de conservator a ținut să-i acorde acest titlu. În fapt, Antonin Ciolan n-a fost decât un dirijor (subl. n.).” [24]

 

[1] În documentul „Ministerul Justiției, Tribunalului poporului, acuzatorul Public Cab. 13”, Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), fond Penal, dosar 15138, ff. 137-141.

[2] Antonin Ciolan s-a născut la 1 ianuarie 1883 la Iași, într-o familie de iubitori de muzică și artă. După terminarea școlii primare, a urmat cursurile Liceului Național din Iași și, în paralel, pe cele ale Conservatorului din același oraș, unde i-a avut profesori pe Gavriil Musicescu și Eduard Caudella. Se remarcă încă din studenție prin talentul de dirijor și de organizator de orchestră.

Între 1909-1913 își desăvârșește studiile muzicale la Berlin, Dresda și Leipzig. Fiind apreciat atât de profesorii săi, cât și în cadrul cercurilor muzicale unde a activat, i se oferă postul de dirijor permanent al Societății filarmonice „Mozartverein”.

Alege să revină în țară și, după 1913, luptă în Primul Război Balcanic și în Primul Război Mondial, unde va fi grav rănit. „Atunci, în convalescență, l-am întâlnit pe George Enescu, împreună cu care am întemeiat orchestra simfonică ce avea să-i poarte numele. Orchestra reunea în afara noastră pe Alfred Alessandrescu, Mihail Jora, Mircea Bârsan…”. Gheorghe Mușat, Antonin Ciolan – inegalabilul maestru al baghetei, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2012, pp. 306-310.

După terminarea războiului este numit profesor de contrapunct, fugă și compoziție la Conservatorul din Iași. În aceeași perioadă a fost înființată la Iași Societatea muzicală „George Enescu”, iar Antonin Ciolan a fost, la inițiativa lui Enescu, directorul general al societății între 1919 și 1922. Alex Vasiliu, „Antonin Ciolan – the teacher, the founder of the orchestras, the master conductor”, De Gruiter – Review of Artistic Education no. 11, 2016, pp. 126-132.

În 1922, în urma unor intrigi de care celălalt dirijor al societății muzicale, Mircea Bârsan, nu a fost străin, a fost înlăturat de la conducere, ca de altfel și de la cea a Conservatorului, acuzația care i s-a adus fiind promovarea „excesivă” a muzicii ruse și a celei germane. George Enescu, cel care a exprimat întotdeauna admirație pentru munca și creativitatea artistică a lui Ciolan, nu a ezitat să ia public atitudine în favoarea sa.

A fost rechemat la conducerea Conservatorului în 1925 și va continua, în paralel cu munca profesorală, și activitatea dirijorală nu numai la Iași, dar și la Chișinău, Cernăuți și Bălți.

S-a căsătorit în 1924 cu pianista Eliza Cristescu, absolventă a clasei de pian a lui Alfred Cortot de la Ecole Normale din Paris.

În 1948, după ce scurt timp a fost directorul Filarmonicii din București, s-a stabilit la Cluj, unde va fi numit dirijor al orchestrei simfonice „Ardealul”, prim-dirijor al Operei Maghiare de Stat și profesor la Institutul Român de Artă și la Conservatorul „Gheorghe Dima”.

Odată cu înființarea Filarmonicii de Stat din Cluj, în 1955, a fost numit director și prim-dirijor, posturi pe care le va ocupa până în 1970. Pe 4 decembrie 1970 s-a stins din viață la Cluj-Napoca și a fost înmormântat în cimitirul „Eternitatea” din orașul natal, Iași.

[3] ACNSAS, fond Penal, dosar 15138, ff. 17-21.

[4] Petre Pandrea (pe numele său adevărat Petre Marcu Balș) (1904-1968), scriitor, avocat, specialist în codul penal, publicist și eseist. Ca avocat a pledat adeseori gratuit, patetic și ofensiv, cu o impresionantă investiție de inteligență și erudiție. A fost arestat de patru ori în perioada 1940-1944, perioada maxima de detenție a fost atunci opt zile. După ce comuniștii au preluat puterea, a fost arestat la 14 aprilie 1948 pentru implicarea acestuia într-un imaginar „complot Cambrea” și închis la Ocnele Mari în perioada 19 decembrie 1948 – 3 martie 1952, fără a fi cercetat și condamnat. A fost condamnat în „lotul Pătrășcanu” la 20 de ani de temniță din care a executat 7. Rearestat la 23 octombrie 1958, a fost condamnat la alți 15 ani muncă silnică. A fost eliberat la 18 aprilie 1964. La 20 august 1968 hotărârile judecătorești în baza cărora a fost condamnat au fost casate, iar el achitat. În 2013 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

[5] Constantin Sănătescu (1885-1947). Ofițer de cavalerie, a îndeplinit funcția de șef al Casei Militare Regale. După Lovitura de stat din 23 august 1944 a fost președinte al Consiliului de Miniștri al României (23 august – 6 decembrie 1944), în două cabinete consecutive.

[6] ACNSAS, fond Penal, dosar 15138, ff. 22-25.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Armata Uniunii Sovietice a intrat în România în vara anului 1944, iar după semnarea armistițiului din 12 septembrie același an a avut practic controlul întregului teritoriu al țării. Armata Sovietică s-a retras din România în august 1958.

[10] Prim-ministru la acea dată era generalul Nicolae Rădescu, care ocupa și funcția de ministru de Interne. Nicolae Rădescu (1874-1953)a fost militar de carieră (general de corp de armată adjutant) și om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea comunismului în România.

În timpul mandatului său de președinte al Consiliului de Miniștri (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945) s-a confruntat cu agitațiile cauzate de comuniștii români, care erau într-un proces de acaparare a puterii politice, fiind sprijiniți de Armata Roșie. În urma crizei politice declanșate de P.C.R. în februarie 1945 și a ultimatumului dat de Andrei Vîșinski, Regele Mihai a fost nevoit să accepte demisia generalului Rădescu, numindu-l în cele din urmă prim-ministru pe Petru Groza.

A scăpat de închisoare numai datorită faptului că s-a refugiat în legația Marii Britanii din București, reușind la 15 iunie 1946 să părăsească țara clandestin. În străinătate a condus Comitetul Național Român, o organizație menită să reprezinte interesele poporului român în lumea liberă. A murit la New York, fiind re înhumat în țară cu onorurile cuvenite, în anul 2000.

[11] ACNSAS, fond Penal, dosar 15138, f. 58.

[12] ACNSAS, fond Penal, dosar 15138, ff. 8-9.

[13] Ibidem.

[14] Referire la înlăturarea sa, în 1922, de la conducerea Societății muzicale „George Enescu” de la Iași și la atacurile orchestrate și apărute în presa vremii, Antonin Ciolan fiind acuzat, printre altele, că „promovează excesiv muzica rusă”.

[15] ACNSAS, fond Penal, dosar 15138, ff. 51-53.

[16] Ibidem.

[17] Conținutul acestei scrisori a fost copiat și păstrat de Antonin Ciolan printre documentele sale și a fost publicat în cele două ediții ale cărții prof. Gheorghe Mușat, Antonin Ciolan – inegalabilul maestru al baghetei. În ediția apărută în 2017 la Editura Junimea de la Iași, scrisoarea este citată la pagina 52.

[18] Certificat eliberat la cererea lui Antonin Ciolan în 17 noiembrie 1944 de Administrația Militară a teritoriului dintre Nistru și Bug – Biroul Direcției Culturii. ACNSAS, fond Penal, dosar 15138, p. 70,

[19] Teritoriul Transnistriei (dintre Bug și Nistru) era considerat teritoriu german, iar moneda aflată în circulație era marca germană. România avea doar obligația să-l administreze.

[20] ACNSAS, fond Penal, dosar 15138, ff. 8-9.

[21] Idem, f. 118.

[22] Idem, ff. 145-146.

[23] Liviu Rusu (1908-1991), muzicolog și profesor de istoria muzicii și forme muzicale la Conservatorul din Cernăuți (1932-1940) și apoi la Conservatorul din Timișoara. A fost, de asemenea, dirijorul corului Societății „Armonia” din Cernăuți (1932-1940) și director al Artelor în Guvernământul Civil Românesc din Transnistria (1941-1944). A publicat numeroase articole, cărți, culegeri de muzică corală, lucrări muzicale etc.

[24] ACNSAS, fond Penal, Dosar 15138, ff. 137-141.